Cafeaua fierbinte îi opărește organele ruginite de la alcool, pastile și oboseală. Închide ochii. Unii o văd pe iubita dezbăracată, el își aduce aminte că la 11:39 trebuie să-i trimită șefei un email, (șefă care clar nu este o feministă care urăște toți bărbații, cu colecție de vibratoare acasă, și care bocește când se uită la pornache), iar la 12:24 caracterul său trebuie să meargă la budă în Metaverse.
Deschide ochii. Se uită pe geam. Mai bine nu o făcea. Smogul pătează sticla, iar un porumbel cu carnea în descompunere se află pe pervaz. Mereu e câte o pasăre moartă, nu mai fac față la temperaturi ce depășesc patruzeci de grade vara și minus douăzeci pe timpul iernii. Clădirile sunt toate din sticlă și cărămidă gri șobolan, nici măcar vreun graffiti de prost gust să le mai ofere niște culoare. Aude alarma din microcipul pe care și l-a implantat, să poată deschide ușa de la casă mai ușor, chiar dacă nu mai ține minte când a fost ultima oară, când nu și-a mai comandat mâncarea prin dronă sau s-a dus la cinema să vadă un film, în loc să deschidă Netflixul pe ultima pârnaie de comedie romantică, fără substanță. Se pune în fața monitorului cu beculețe RGB și tastatura mecanică, care-l face să aibă un orgasm de fiecare dată când seara nu bea în prostie și ajunge să-și ducă veacul cu oameni virtuali prin World of Warcraft. Fiecare mișcare din mouse îi este monitorizată când se află la lucru, dar și în timpul liber. Trăiește în ultimele secunde de viață ale capitalismului, care se aseamănă dubios de tare cu legendara „1984” a lui Orwell, dar și cu „Ferma animalelor”, întrucât oamenii au ajuns să fie prea naivi să mai citească printre rânduri și se lasă conduși de niște porci, care le pregătesc în secret moartea.
Prima comandă apare pe ecran. Are trei minute la dispoziție. Cincisprezece secunde rămase…mai are un click, dar e prea târziu. Pe pereții camerei sunt proiectate reclame la pastile, care te ajută să te simți fantastic în timp ce fuți roboți de plastic, la secretele din spatele războiului nuclear care a nimicit jumătate din populația lumii (populație din lumea a III-a, evident) și la adevărul spus de către Dan Diaconescu, despre cazul Elodia. Mereu aceeași formă de tortură mascată, în care timpul devină o reclamă, iar omul este produsul. Viața e un ciclu nesfârșit în care oamenii își dau sufletul pentru corporație, îngurgitează reclame care pretind că le oferă esența trăirii și ajung să-și cumpere obsolescență programată de ultimă speță.
Paradoxal, în ciuda climatului grotesc în care oamenii coexistă, el continuă să trimită mail-uri fără rost și să bage dopamină cu lingurița. Totul este cronometrat, mâncarea e sub formă de pastile, iar Africa nu mai există decât dacă-ți pui ochelari de realitate virtuală pe ochi. Ultima oară când a atins o femeie a fost în copilărie, înainte de a Treia Revoluție Cancel Culture, după care a fost decretat că orice contact fizic între un bărbat și altă ființă vie reprezintă o formă de abuz patriarhală.
Așa că, uite-l, vaca de muls a tuturor și a nimănui, a unor concepte teoretice, care construiesc o așa zisă societate, o societate în care nimeni nu mai socializează, în care pentru a scoate un cuvânt pe gură trebuie să iei un infinit de tratamente de anxietate. Tot ce i-a mai rămas este sticla de Absolut al cărui gât îl pupă în fiecare seară cu o pasiune de nestăvilit. Măcar de l-ar avea pe vreun Dumnezeu în pază, sau vreun Nietzsche care să-l facă să gândească, dar Sfântul Scroll, printre reclame mascate, a ajuns să prăjească și ultimul neuron funcțional.
Se stinge lumina. Are loc o pană de curent în tot cartierul. Purificatorul de aer se oprește, casa este acaparată de un praf roșu înecăcios. El se asfixiază. Mâine, clona sa se va trezi la aceeași oră, va face aceleași task-uri nenorocite, până când va muri și ea la un moment dat, pentru că acesta este cursul natural în anul 2040; omul este precum pasărea Phoenix, dar cu trăiri mult mai insignifiante până și de cât porumbelul, cu corpul aflat în descompunere pe pervazul geamului.
Meaning and Fusion of Work 