În dimineața aia tot ce voiam era o înghițitură de cafea. Îmi place cafeaua caldă, nu fierbinte și nu rece. De fiecare dată cînd mă urc în metrou, aștept să se răcească suficient, și abia după aceea îi ridic capacul, îmi apropii nasul de pahar, după care beau în sfîrșit prima înghițitură. Nu sunt singura care face asta. Uneori îl văd pe același străin cu paharul de cafea între mîini. Îs destul de sigură că e neîncepută, după felul în care o ține. Adică după cum pipăie paharul cu degetele. De jos în sus și de sus în jos. Și eu fac exact la fel. Cînd privirile noastre se ating, zîmbetul lui e asemănător, dacă nu chiar identic, cu cel al actorilor din filmele vechi.
Cînd telefonul a sunat în dimineața aia, am știut instantaneu că s-a întîmplat ceva. A doua chestie a fost felul în care m-a întrebat. „Ești pregătită pentru ce o să te întreb?”. Vocea lui a sunat metalică și rece, ca și cum ar fi venit de-a-lungul barei de oțel cromat din fața mea. Singura dată cînd l-am mai văzut pe Sonny astfel, a fost ziua cînd mi-a povestit tragedia vieții lui. Stătea în fotoliul de lîngă geam și se uite peste Dunăre, la clădirile din cealaltă parte. Sau poate se uita la apă. Avea o privire goală, așa cum o au cei care caută o cale de ieșire. Adevărul e că nu simțeam nimic pentru tragedia lui. Adică nu mai simțeam.
După ce-am închis telefonul, mi-am dat seama că cel mai probabil Sonny nu se înșela. Chestia de care vorbea, nu doar că era pe cale să se întîmple, dacă nu cumva s-a întîmplat deja. Ajunsesem în momentul acela. Cel de care toți vorbeau. Însă deocamdată nu puteam face nimic. Eram prinsă în metrou. Metroul pe care-l iau, 6M, nu e așa aglomerat, pentru că toată lumea merge în cealaltă direcție. De fapt, tot orașul merge în cealaltă direcție.
Cînd l-am cunoscut pe Mike încă încercam să renunț la o chestie. Să zicem de fumat. Mi-era destul de greu. Seara, cînd ajungeam acasă, mă puneam pe canapea, îmi turnam un pahar de vin și dădeam drumul la canale. Mă gîndeam că în felul ăsta n-o să mă gîndesc la chestia aia. Mă uitam la documentare. Îmi plac documentarele, dar pe la jumătatea lor simțeam cum vinul mi se adună în stomac, și de acolo, în loc să urce în sus, cobora în jos. Mă simțeam puțin amețită, însă nu suficient de amețită. Pe la jumătatea documentarului mă gîndeam că trebuie să fac chestia aia. Aveam prea multe gînduri. Sau poate că chestia aia se gîndea la mine. Ok, chestia asta o gîndeam după două pahare de vin. Într-un fel, mă distram. Într-alt fel, niciodată n-am știut să mă distrez. Probabil de asta am terminat psihologia cibernetică. De altfel, toți cei care am făcut psihologia cibernetică, nu știm să ne distrăm. Singurele cluburi la care mergem sînt cele în care ne plictisim de moarte.
Cînd simțeam că chestia aia punea stăpînire pe mine, îmi puneam un capot și ieșeam pe terasă. Eu stau la etajul 25. Blocul e aproape de Margit Sziget. E un loc liniștit. Îmi place că e răcoare chiar și vara. De cînd stau aici, o singură persoană s-a aruncat de la etaj.
După ce stau un sfert de oră pe terasă, mă întorc în cameră și încerc să văd filmul pînă la capăt. Uneori reușesc să fac asta. După film, merg în bucătărie, spăl paharul și mă uit cîteva clipe pe geam. Luminile orașului au ceva liniștitor în ele ca o amintire îndepărtată. Îmi amintesc probabil de copilărie. Eu am crescut în Cologne.
După asta intru în baie și fac un duș. E tîrziu oricum. De fapt, nu fac doar duș. Mă uit la corpul meu. Apa pare că se scurge foarte încet și e ca un înveliș protector sau ca o placentă transparentă și vie. Pielea mea, nu mai e pielea mea, ci amintirea pielii mele. Corpul meu e amintirea corpului care adineauri a fost în bucătărie și a spălat un pahar și care s-a uitat la un oraș. Adevărul e că nu existam pentru nimeni, pentru că nu era nimeni căruia să-i pese de mine. Cînd ieșeam de sub duș, mă simțeam resetată. Toată viața mea, prietenii mei și dorințele mele dispăruseră. Chestia aia dispăruse și ea. Nici nu mă mai uitam în oglindă, pentru că n-aveam nevoie să mă uit în oglindă. Știam că totul n-are niciun rost. Mă culcam.
Probabil că acum o să vă întrebați, de ce naiba în loc să mă uit la un film care nu avea nici un efect asupra mea, nu făceam direct un duș? Pentru că, și aici trebuie să mă credeți pe cuvînt, chestia cu dușul nu funcționa fără film.
Dimineața începeam din nou să mă gîndesc la chestia aia. Era peste tot. Toată lumea vorbea de ea. Cînd unul dintre colegii noștrii nu mai venea la job, ne întrebam dacă emigrase, era doar o răceală sau ajunsese în momentul acela.
Uneori cînd merg cu Mike la un party, mă uit la unii artiști încărunțiți. Îi urmăresc cum stau sprijiniți de vreun perete, cu ochii sticloși, încercînd să producă ceva inteligent. De obicei se dau la tipe mult mai tinere. Probabil au o situație sigură și un acoperiș deasupra capului. Mike mi-a zis că unii sînt scriitori care între timp au ajuns epave. I-am zis atunci glumind, că artiștilor le ia patruzeci de ani ca să devină epave, iar la noi, după cinci ani ești deja demult o epavă. Am rîs amîndoi, însă e adevărat.
Cînd vine seara, uneori ies în oraș cu Mike. E incredibil cît de mulți oameni sînt pe străzi. În ultimii ani e ca și cum toată planeta s-a strîns aici la un festival care nu există. Fețele unora sînt asemănătoare cu cele ale exploratorilor arctici pe care-i vezi în fotografiile vechi. E ceva între resemnare și speranță.
Meaning and Fusion of Work 