Ceasul gemu orgasmic. Așa-l setase Pricop.
– Ți-a ejaculat ceasul, trebuie să pleci la muncă, zise buimacă Vera și se întoarse pe partea ailaltă.
Pricop se așeză pe marginea patului, amețit. Își frecă tâmplele, căscă și-și încordă de câteva ori mușchii ca niște parâme de corabie. “Cafea”, gândi el și auzi în bucătărie ibricul din wolfram pe unde theta cum se alimentează cu apă și își activează funcția de fierbere. “Vreau ceva mai tare azi”, plusă, și încă o linguriță de cafea fu aruncată în ibric. Pricop nu mai lucra oficial de vreo cinci ani. Vera nu știa asta, nu mai știa aproape nimic despre el, deși încă mai împărțeau patul.
– Ești o proastă! îi spusese el acum zece ani. Numai mâncare și curățenie vezi, la fel ca mă-ta. Și pe fiu-tu, stai numai în curul lui. Mai lasă-l să se descurce singur, are cinșpe ani. Mai ia o carte, hai să ieșim la un teatru, la un concert.
– Sunt proastă că te spăl și te calc ca să-ți faci tu mendrele cu cine vrei? se revoltase Vera și ieșise trântind ușa Dedeman a apartamentului.
Atunci se spărsese buba neiubirii între ei, copsese prea mult în timp. Deși locuia la parter, Pricop avea aspirații înalte. Făcuse economii, investise la bursă vreo douăzeci de ani și se pensionase singur la cincizeci și trei. Venituri pasive, deh, pentru că statul nu mai dădea de opt ani pensii, nu mai avea de unde.
Acum, Pricop pleca de-acasă doar ca să se mențină în formă. Mergea la sală, alerga în parc, citea în garsoniera cumpărată fără știrea Verei. Uneori, își oblojea libidoul cu câte-o întâlnire intercontinentală de treizeci de minute. Atât dădea voie deocamdată aplicația de teleportare. Avea un part-time cu agenția lui Marcel, ce recruta femei de companie de lux. Se legalizase prostituția, iar fetele din România aveau mare concurență de-“afară”. Jobul lui Prichi era să le testeze pe cele care ajungeau la “oamenii de sus”. De când mânca quinoa și biftec de greieri era într-o formă sexuală pe care n-o trăise nici la treizeci de ani. Iar Vera nu mai făcea parte de mult timp din acest ritual. De prin 2023.
Privi părul ei rar. Se ambiționa să se vopsească singură, deși acum căștile automate garantau trei luni garanție. Dar Vera se “făcea” ca pe vremuri, cu vopsea bio de urzică.
“Mai are un pic și se vopsește fir cu fir. Și are fața asta rea și-n somn. Parcă mânâncă permanent lămâie.”, gândi Pricop. Îi șopti:
– Azi lucrez de-acasă, mi s-a descărcat bateria la mașină.
Ea mârâi ceva și dădu din mână. Carnea flască a brațului ei fâlfâi în aer. Pricop se strâmbă și trecu în camera de lucru. Consemnul pentru Vera era clar: să nu-l deranjeze cât e lumina roșie aprinsă. Asta însemna că muncește. Pricop făcu cincizeci de sărituri, apoi flotările, alergă cinci minute pe bandă. Ăsta era programul de trezire a libidoului, fără stimulente artificiale.
Tipa din Caraibe, pe care trebuia s-o testeze, îl sună pe ceas, cu apel video:
– Hello, Nurana sunt. Am treizeci de minute până la re-teleportare. Vreau neapărat postul ăsta, să știi.
Îi zâmbi cu niște dinți care luminară ecranul ceasului. Pricop era însă sătul de avansuri din astea pe față.
– Da, da, o să văd ce știi, zise el, rece.
“Meseria asta-mi trebuia acu douăjdă ani. Nu la pensie. Dar cât mai pot, nu refuz nimic. Hai că din Caraibe n-am avut pănă azi.“, gândi el.
O auzi pe Vera cum se pregătește să plece la piață. Doar de-acolo cumpăra roșii, știa pe cineva de la țară. Apăsă butonul de accept pentru teleportare. Nurana apăru imediat. Tăcută. Așa era protocolul: nicio vorbă, doar acțiune. Tipa purta o rochie albă de jerse care arăta clar că are țâțe supuse gravitației. Asta era condiția, totul trebuia să fie natural. Își undui șodurile de zeiță a fertilității și îngenunche în fața lui Pricop. Lui începu să-i bată inima în galop. Tare, și mai tare. Prea tare.
“A fost prea multă cafea.” Fu ultimul lui gând. Oftă moale și se prăbuși pe marmura bine spălată de Vera.
***
Vera se întoarse din drum, uitase telefonul acasă. Nu mai putea plăti cash în piață. Se uită în jur. Doar ea și două femei de vârsta ei mai mergeau pe jos. Tramvaiele levitau deasupra liniilor magnetice. Oamenii erau înghițiți de noua gură de metrou ca de un leu hulpav. Privi: scria “Colentina” cu litere turcoaz clipocitoare. Zâmbi: “Ăsta a întârziat șapte secunde. Să vezi că-l dă afară pe vatman. I-o mai zice vatman?”
Intră în casă. Lumina verde era aprinsă deasupra camerei lui Pricop. Intră. Îl văzu întins pe jos. Îi privi trupul bine lucrat. Se aplecă, fără grabă. Prichi nu mai respira. Vera nu se sinchisi: “Prea ți-ai bătut joc de mine și ți-ai făcut de cap cu matracucile tale. Ai murit așa cum ai trăit!”
Vera se duse, cu pași târșâiți, către robotul din colțul camerei. Robo era pregătit, ochii-i străluceau. Se auzeau zgomotele miilor de cadre pe care le filma pe secundă. Vera apăsă două butoane argintii.
– Ce treabă am azi, Vera? întrebă el.
– Azi nu facem curățenie, la dracu’ cu ea. Îți testez retractabila, Robo! zise Vera.
Vera își puse o perucă blondă și zise, cu ochi încețoșați:
– Întâi distracția. De Pricop mă ocup mai târziu.
Își lăsă furoul pe-un umăr și se apropie cu pași languroși de Robo. De mult voia să-i încerce retractabila. O atinse ușor. O flamă scurtă lumină încăperea și Vera căzu fără suflare la pământ.
– Așa m-a programat domnul Prichi, să lichidez tot ce atentează la retractabila mea, spuse Robo, sacadat.
Câteva clipe se auzi doar zgomotul filmării. Apoi, câteva aplauze răzlețe. Vera se ridică cu greu. Apăru și Pricop, încă acoperit de machiajul cadaveric. Robo bătu din palme și zgomotul metalic atrase atenția tuturor:
– Mulțumesc, hai, c-a ieșit bine. Primul film făcut de-un robot de România. Scenariul, muzica și regia, Robo! Mă simt ca tipul ăla, Sergiu Nicolaescu. Parcă văd că luăm premiul Gopo, clipi metalic Robo.
Meaning and Fusion of Work 