Era ciudat ca lumea să funcționeze în forme contradictorii de organizare. Ultimele progrese științifice sau tehnologice fuseseră completate cu situații bătrânești și contexte tradiționale, gata consacrate. Dar asta se întâmplase mereu… Poate numai primii pași ai umanității, făcuți în zorii civilizației, să nu fi amestecat lucrurile în așa hal. Căci primele artefacte umane au fost inocente. O împletitură, o țoală, un cort.
Odată cu revoluțiile industriale, progresul fusese definit prin obiectele aruncate în lume. Gândite iscusit și făurite cu mâini harnice. Ele au smuls omul dintre animale. Și tot ele l-au transformat în ucigaș, atunci când bățul cu care dobora fructele din pom și cu care ținea sălbăticiunile la distanță a devenit armă. Problemele ecologice au fost generate de înșurubarea nefirească a acestor obiecte în rosturile lumii.
Întâmplarea de mai jos s-a petrecut în anul 2038. Anul ăsta părea tare îndepărtat la începutul mileniului trei, în epoca dezvoltării exponențiale a spațiului virtual și-a înfloririi inteligenței artificiale. Mai ales că aspectele vieții se schimbau, de la o zi la alta, într-o avalanșă a noilor tendințe. Acum, anul respectiv echivala doar cu prezentul, deci nu mai însemna nimic.
Vârful cunoașterii și abisul obscurantismului metafizic coexistau, ca într-un peisaj mirific unde munții străjuiesc întinderea mării. Sentiment accentuat și de schimbările privind destinația continentelor. Africa devenise containerul gunoiului global, iar Antarctida se preschimbase în teatrul de operațiuni militare ale țărilor care mai credeau în soluția războiului.
În biroul Inspectorului de Siguranță – o încăpere strâmtă , ca un bord complicat de avion -, printre butoanele lui colorate, manetele și ecranele sensibile, se mai găsea încă hârtie de scris, câteva pixuri, niște fotografii de familie, o pereche de șlapi și-un dulap acoperit cu furnir.
– Te rog, scrie: Declarație.
Omul din fața inspectorului era un tip cu membre lungi. Vorbea bolovănos. Îmbrăcase un costum maro hărtănit, cu vreo două numere mai mic. Încheieturile brațelor ciolănoase îi erau la vedere, la fel și gleznele groase, abia acoperite de ciorapii din lână. Când apucă pixul în mână, inspectorul era convins că-l va rupe în două. Totuși, colosul rotunji cu greutate cuvântul indicat, scoțând limba la fiecare unduire a literelor.
Cu două zile înainte, tipul ăsta își omorâse fratele. O crimă stranie, căci n-a fost comisă din ură sau din interese materiale. Imediat după ce s-a predat, vlăjganul i-a declarat Robotului Recuperator că nenorocirea asta se mai întâmplase cândva. Și că nu i s-a putut opune singur. “Știu bine că pedeapsa mea va fi prea mare ca s-o pot suferi.”
– Să-ți treci acolo și ocupația, adăugase inspectorul, sorbind din băutura care-i reechilibrase balanța nutritivă. Cafeaua fusese demult pusă la index…
Matahala adăugă Păsărar, cu același chin evident.
– Ce stol ai avut în grijă?
– Stolul 8, ăla din estul orașului.
– Păsări bionice?
– Nu, nu. Porumbei cu camere de supraveghere.
– Trece acum și meseria fratelui tău.
De câțiva ani, se aprobase decretul ca numele indivizilor să fie înlocuite de cifrele codului numeric personal. Fusese o alegere menită să niveleze diferențele false dintre oameni.Totuși, cu îndrăzneala celui ce nu mai avea nimic de pierdut sau de apărat, fiind oarecum împăcat cu extincția ce îl aștepta curând, namila așternu pe hârtie alte două cuvinte. Unul corect, reprezentând ocupația fratelui: agricultor. Celălalt, năvălind dintr-o lume deja blamată: Cain.
Meaning and Fusion of Work 