Îi țiuiau urechile. Undeva între îmi pare rău, Nadia, dar… și restul discursului pe care i-l ținea șeful în birou, începu să nu mai audă. Vedea aievea cuvintele pe care șeful ei le scotea pe gură, le vedea plutind în aer, aurii și fluide, ca bulele de ulei în ciorbă. Dar nu le putea auzi. Inima i se expandase în piept, iar din cauza ei, începu să gâfâie.
— Te simți bine, Nadia? Vrei un pahar cu apă?
— Nu, nu, mulțumesc, bâigui ea. Continuați.
Câteva minute mai târziu, după ce semnă demisia și ieși din birou, se opri pentru ultima dată la locul de fumat unde obișnuise să-și petreacă pauzele din ultimii zece ani. Țigara avea un gust ciudat. Și mai ciudat i se părea că nu se mai afla nimeni prin preajmă, iar asta o întrista de-a dreptul. Colțul fumătorilor, ascuns după o cotitură a clădirii de birouri, obișnuia să fie mereu împânzit de chipuri, mai vesele sau mai triste, de regulă obosite, și de voci care-și împărtășeau unele altora nimicuri cotidiene. Acum era pustiu. Normal, calculatoarele nu fumează, se gândi Nadia, apoi își strivi țigara pe jumătate arsă cu un gest plin de vervă și porni spre parcare.
Conduse până acasă ca un șofer de taxi, cu nervi, înjurături și frâne bruște care-i făceau stomacul să se contracte dureros. Situația în care se găsea o revolta pur și simplu și cel mai mult o enervau oamenii care o denumeau, scurt și la obiect, ,,progres”. Progresul științific, progresul tehnologic, progresul omenirii, dar… Nadia nu putea vedea progresul, fiindcă ratele la bancă, la mașină, chiriași facturile îi blocau deschiderea orizontului.
Când intră în apartament, Suzi îi sări în brațe. Toată casa era înmuiată în zăpușeala coaptă a lunii iulie, iar dinspre baie venea un damf puternic din litieră. Oftând, Nadia își mângâie pisica persană, o ciufuli și își afundă nasul în blana ei, pe care-o păstra mai curată decât proprii pantofi. Preț de o clipă, gândul îi alunecă din nou spre marea ei problemă, și fu gata să înceapă să se întrebe ce avea să mănânce Suzi în următoarea perioadă, dacă șeful ei hotărâse să aleagă în locul ei un program de inteligență artificială. Dar nu se duse până într-acolo. O lăsă jos pe Suzi și îi puse un plic cu mâncare umedă în bolul de pe hol.
Chiar când se trântea pe canapea, o sună mama ei.
— Ce faci puiule? Ești liberă azi?
Vocea blândă a femeii o irită.
— Oficial, sunt șomeră! răsuflă Nadia pe nări. Deci da, sunt liberă.
— Aoleu, măi mamă! Dar ce s-a întâmplat?
— Nu știu să-ți explic, o repezi Nadia în continuare, dar aparent, cineva a constata că o aplicație de inteligență artificială poate scrie un articol de marketing în treizeci de minute, fără ca firma să-i plătească vreun ban pentru asta. Așa că, practic, tot ce am făcut până acum cu viața mea a fost degeaba.
— Măi mamă, nu mai zice așa, că mă superi, uite că mă ia din nou cu palpitații, of… Cum să fie degeaba? Lasă că găsești tu alt loc de muncă în altă parte, poate și mai bine plătit, că ai văzut ce te chinui cu toate cheltuielile și abia te ajungi de la o lună la alta… Nu trebuie să stai supărată, puiul meu, găsești tu ceva…
Nadia își apucă între degete porțiunea de piele dintre sprâncene și strânse cu putere. Știa că mama ei n-avea să-i spună niciodată ce simțea cu adevărat, dar putea să-și dea seama din vocea ei că era cel mult speriată și cel puțin dezamăgită. În vara anului 2030, Nadia terminase facultatea și se angajase la firma de copywriting de unde ar fi putut băga mâna în foc că avea să iasă la pensie. Nu putea uita, însă, vorbele pe care tatăl ei i le adresase în ziua dinaintea celei în care depusese dosarul: Nadia, fată, gândește-te bine ce vrei să faci, să nu ne chinuim toți trei, că vezi bine, acum multe meserii sunt înlocuite de calculatoare. Oricât de departe ai visa tu, oricât de mult ți-ai dori să faci ceva, nu contează, firmele se bazează din ce în ce mai mult pe mașinării… Pe atunci, nu vrusese să asculte. Părinții făcuseră două credite mari ca să-i poată plăti facultatea și căminul, și munciseră mult ca să-i poată trimite până și amărâtele de pachete cu pateu vegetal și zacuscă de casă pe care, nu de puține ori, Nadia le arunca la gunoi, preferând să stea nemâncată decât să se facă de râs.
Acum, îi venea să plângă.
— Lasă, mamă, că mă descurc eu, sunt fată mare, găsesc ceva de lucru, nu mor de foame, zise Nadia brusc, cu vocea tremurând în telefon.
Amândouă știau că fata nu încerca s-o liniștească pe mama ei, ci mai degrabă pe sine însăși, dar niciuna nu mai spuse nimic. Suzi termină de mâncat și se urcă în poala stăpânei sale, unde se ghemui și începu să toarcă.
Nadia oftă. Știa că nu era singurul om din lume în situația aceea. Era convinsă că, după câteva zile în care-și va fi spus oful prietenilor și își va fi plâns amarul în dormitor, cu draperiile trase, mâncând înghețată, avea să gestioneze problema ca un adult, numai că, în clipa aceea, nu se simțea nici măcar ca un om.
Mintea i se agăță de gândul acela: un calculator poate face un om să se simtă de-a dreptul neom. Toată experiența mea, abilitățile mele, pasiunea mea, astea nu valorează nimic. Sunt doar o suită de cifre, iar asta se numește că omenirea avansează. Progres, progres, progres…
Meaning and Fusion of Work 