Aparatul de cafea bâzâia încet în timp ce lichidul brun se prelingea pe pereții cănii pe care Ion a primit-o cadou de la fiica sa, în urmă cu mulți ani. Era liniște în birou și i-ar fi plăcut tare mult să poată schimba o vorbă cu cineva. Să povestească despre ultima știre pe care o auzise cu o seară în urmă, despre cum China a decis să infuzeze capital în Rusia pentru a o salva în urma eșecului pe care l-a suferit în 2025 când a pierdut definitiv războiul cu Ucraina. Văzuse multe la viața sa. A trecut cu bine de pandemie, de nenumăratele cutremure și chiar a adăpostit câțiva ucrainieni pe timpul războiuluii, însă nu și-a imaginat vreodată că tehnologia avea să-i fie un dușman atât de acerb.
A luat o gură din cafeaua amăruie și a aruncat o privire în jur. Era înconjurat de aparatură sofisticată care a costat milioane de euro. Ar fi putut să accepte oferta pe care a primit-o cu zece ani în urmă din partea firmei și acum ar fi ieșit anticipat la pensie. Dar cum să accepte să stea acasă lipit de un laptop sau o tabletă? Asta ar fi însemnat să se izoleze complet. Era un om sociabil, astfel a refuzat politicos oferta și a rămas la birou.
Și-a ridicat încheietura pentru a vedea cât era ora și s-a întors la locul său.
— Mă scuzați! Se poate?
Ion și-a întins gâtul pentru a vedea dincolo de plexiglas. În capătul sălii era un bărbat cu un dosar în mână.
— Da, veniți aici! l-a invitat. Cu ce vă pot ajuta?
— Îl căutam pe Mihai.
— Mihai? a ridicat Ion din sprâncenele stufoase pe care a uitat să și le tundă înainte să vină la muncă.
— Da, Mihai. Nu i-am reținut numele de familie. E mai scund și…
— A! Nu mai lucrează aici, i-a zis scurt.
— Nu? Dar am vorbit cu dumnealui acum o săptămână, s-a agitat bărbatul.
— Se prea poate, dar vă spun că nu mai lucrează aici. Vă pot ajuta cu ceva?
— L-au dat afară, așa-i?
Întrebarea bărbatului și înverșunarea cu care vorbea l-au surprins pe Ion.
— Nu știu să vă dau detalii, îmi pare rău.
— Lăsați că știu eu! Se întâmplă peste tot. Chiar ieri, la noi la birou, au concediat câțiva oameni. Cică se fac restructurări. Ce restructurări? Vor să ne înlocuiască cu mizeriile lor tehnologizate! și-a întors capul și i-a făcut semn către colegul robot.
— Ce să facem? Astea-s vremurile, a ridicat din umeri resemnat.
— Și mie cine-mi rezolvă problemele?
— Vă pot ajuta eu, dacă îmi spuneți despre ce este vorba.
— Vreau să plătesc impozitul la casă pe anul ăsta și anul trecut.
— Știați că e mai ieftin dacă plătiți online prin ghișeul.ro? Beneficiați de douăzeci la sută reducere în perioada aceasta.
Atât Ion cât și bărbatul și-au îndreptat privirile spre monitorul de pe perete de unde s-a auzit vocea feminină.
— Vedeți? Vi se pare corect? Douăzeci… dar dacă vin aici am cinci la sută! Să mai zică cineva că nemernicii nu ne bagă pe gât digitalizarea asta! Pot să vă întreb ceva?
— Spuneți!
— Cum de nu v-au concediat? Să-mi fie cu iertare, dar nu mai sunteți în floarea vârstei, a mustăcit bărbatul care nici el nu părea a fi prea tânăr.
— Pentru că mai există clienți ca dumneavoastră care preferă să vină la ghișeu, cu dosar cu șină, să stea la coadă și să discute cu o persoană, nu cu un robot.
— Suntem pe cale de dispariție. Ce o să se aleagă de lumea asta când o să ne vină rândul?
— Cine știe? Cartea de identitate?
Bărbatul s-a scotocit prin buzunare și a scos în cele din urmă un buletin vechi.
— Nu l-ați schimbat, a sesizat Ion.
— De ce să-l schimb? Ca să mă urmărească ăștia la fiecare pas? Să mă controleze?
Era clar, bărbatul era extremist. Făcea parte din categoria celor care detestau digitalizarea cu toată ființa.
— O mie de roni.
— Cât?
— Pentru anul precedent și acesta aveți de plată o mie de lei.
— Hoție la drumul mare! s-a revoltat bărbatul în timp ce a scos câteva bancnote de plastic.
— Îmi pare rău, dar acceptăm doar plata cu cardul.
— Cum adică?
— Nu vă pot încasa numerar. Puteți plăti doar cu cardul.
— De când asta? Luna trecută am plătit o amendă cash. Mihai mi-a încasat cash.
— Îmi pare rău, dar nu avem cum. Nu la ghișeu. Puteți, în schimb, să mergeți la acel robot și să depuneți numerar.
— Deci orice aș face… într-un final tot la nenorociții ăștia de roboți ajung.
— Ce să fac?
— Așa-i! Ce să faceți?
Bărbatul i-a aruncat un zâmbet și s-a îndreptat spre robotul din capătul sălii înjurând printre dinți.
Era doar o chestiune de timp. Se preconiza că în vreo doi-trei ani sau cel târziu prin 2045, totul avea să se digitalizeze. Urma să se lucreze doar de acasă, școala și facultatea să se desfășoare online, toate tranzacțiile să se plătească doar cu cardul și doar în câteva domenii mai aveau să existe angajați. Însă Ion nu-și mai bătea capul cu toate astea. Mai avea foarte puțin până să iasă la pensie și să se retragă la casa de la țară, unde tehnologia încă nu-și înfipse colții.
Meaning and Fusion of Work 