Leon se trezise ca-ntotdeauna la 7, alarma nu dădea greș. O avea în creier, conectată wireless la sistemul neuronal. Întocmai ca stimulatorul cardiac de pe vremuri, emitea un impuls care-l trezea la propriu. Nu era doar un semnal că trebuie să se trezească. Era o alarmă efectivă, o trezire ca atare, cântată la muzicuță. Nu o putea amâna. Nu își putea prelungi somnul. Până să se gândească s-o facă, era deja sus, activat pentru o nouă zi, cu o bănuială tot mai sâcâitoare înșurubată în creștet.
Nimic nu părea să anunțe o luni deosebită. Soarele sus pe cer, ochii în cap, capul pe gât. Ca mereu, din momentul în care făcea ochi – la propriu, simțind cum îi apar dintr-odată cele două bile umede în orbite, ca și cum pe timpul nopții fața i-ar fi fost netedă sub arcade – totul se năpustea-n funcțiune. Draperia de soare se dădea-n lături, lăsând să pătrundă lumina dimineții în apartament. Geamul se deschidea singur, lăsând să pătrundă aerul dimineții în același apartament. Robotul din bucătărie măcina cafea proaspătă și pregătea micul dejun ca la carte, aliniind felioarele de salam vegan pe farfuria made in IKEALAND, alături de cubulețele de brânză cheddar tăiate la milimetru cu laserul din dotare, totul asezonat cu al treilea ingredient, legumicola magică a zilei, care putea fi, pe rând, castravetele de Azore, măslina mastodont, roșia mutantă comună etc.; între timp, se prăjeau și cele două felii de pâine concentrată. Când Leon ieșea de la duș, întâmpinat de umerașul cu hainele pentru acea zi, măsuța de o persoană era deja pusă, cafeaua aburindă, nu mai trebuia decât să dea pe gât totul și să plece odată. Nicio milisecundă pierdută.
Nu se mai lucra de acasă, nici remote, nici hibrid, oamenii se teleportau direct în cubicule ocru. Degeaba locuia în Manhattanştur, cum se lăuda colegilor de altă naționalitate care picaseră la geografie, degeaba era la 15 minute pe jos de orice ar fi avut vreodată nevoie. La 9 fix era musai să fie la birou. În biroul din Tokyo. În fața celor trei monitoare. Din tot drumul, ca să ajungă acolo, cel mai mult îi lua până la ex-portul din piața Avram Iancu, deocamdată unicul din tot Cluj-Napocensul, care cu tot supranumele de Silicon Valley de Portsilvania mai avea câțiva ani buni de așteptat până la amplasarea altor asemenea teleporți interstatale. Urma mia de pași dintre in-portul situat imediat sub Shibuya Crossing și cubul său de lucru. Cuibul de ocru. Făcea mereu comparația asta, micul joc de cuvinte. În timp ce liftul se repezea la etajul 30.
Până la ex-port cobora așadar cu metroul. O singură linie fuseseră-n stare, și Leon se întreba fără-ncetare cum de arseseră etapele tocmai acolo. În păienjenișul din Tokyo, se circula în toate direcțiile, traiectoriile împânzeau cerul ca niște linii melodice, așa că teleportarea fusese o gură de aer. Numai că din ea inspirau toți muncitorii pământului amenințând să se sufoce în masă, ba chiar să rămână blocați la treimea drumului, în acel Interspace de neconceput.
Avea în plan să-și achiziționeze la un moment dat o muzicuță de-acolo și să se teleporteze cu tot cu ea după o nouă zi, aceeași, petrecută în fața acelorași trei monitoare. Și-ar fi scurtat și mai mult timpii de așteptare. Le-ar fi cântat oamenilor simpli și sofisticați, ar fi făcut ceva util pentru societate. Cu metroul făcea per total o jumătate de oră: busul sau pașii până la gură, coborâtul pe scările rulante, cursa propriu-zisă din Florilor Vest până pe Memo, apoi suta de metri până la ex-portul de sub călcâiele lui Avram Iancu, varianta cât de cât acceptabilă – statuia fusese regândită proporțional și refăcută prin imprimare 3D, după zeci de ani de ironii la adresa acelei arătări, depășite în urâțenie doar de cupola bisericii greco-catolice din celălalt capăt al centrului Ardealului ecumenic. S-ar fi mulțumit însă și cu trotineta. Își amintea în aproape fiecare dimineață când se închideau ușile cum, copil fiind, aflase din ochii tatălui său ce înseamnă uimirea:
— Mâine inaugurează ăștia linia magistrală, moștenire de la tătuca Boc! De-acuma te sui în metrou, Leonică, și hopa în centru, la aeroport, la Vivo și Iulius. Hai să te pupe tata, n-o să te mai care el peste tot cu mașina.
Trecuseră douăzeci de ani de atunci, era momentul pentru ceva nou, care să nu sperie atât de mult ca teleportarea (o puseseră-n practică niște foști colegi de la Universitatea Tehnică; lucrare de pionierat ca la carte, cu ex-porturi plasate în punctele cheie, unde materia devenea brusc energie întunecată și permitea morți urmate de învieri pe alte meridiane: clonarea celulelor, astfel încât ieșeai mereu altul dincolo, și reveneai tot același dincoace). Da, nu o să mai aștepte. Chiar în ziua aceea, după orele pierdute la muncă, o să-și cumpere muzicuța Suzuki mult visată și-o să compară cu ea sub statuia renovată, cea cu tulnicele chemând corporatiștii la oaste. Cum apăreau alții cu tot felul de suveniruri, care mai de care mai exoftalmice și exotice – ba un magnet 3D pentru frigiderul autonom, ba o pisică mecanică maneki-neko sau te miri ce alt animal de companie pe roți –, de ce n-ar fi putut și el să uimească – în plus, într-un fel ce promitea să fie atât de util?
Până să-și dea seama, ajunsese deja în dreptul ușii rotative ce ducea la ex-port. Nu văzuse pe nimeni în tot acest timp. Oamenii umblau bezmetic pe stradă, ca orbii, cu ochelari conectați, mereu cu harta încorporată în față. Nu se mai vedeau niciodată în carne și oase, recunoșteau proiecții, omuleți scanați în timp real din sateliții nemuritorului Musk, o poleială meta totul.
Abia când s-a văzut înaintea porții și-a dat Leon seama că nici nu plecase. Cumva se blocase în spațiul acela intermediar ocru, în care nu-i rămânea decât să asculte în buclă Ennio Moricone, „L’uomo dell’armonica“.
De-acum, notele muzicuței cădeau în gol și totul părea să anunțe o veșnicie deosebită. Soarele nu existase nicicând – era undeva jos, apusese la est –, ochii ieșiseră din orbite, capul se deșurubase.
Meaning and Fusion of Work 