Alina a intrat în complexul de clădiri la ora opt. Zece blocuri de sticlă se înălțau până la etajul douăzeci și sigla companiei lucea în vârf. Aparatele au curățat geamurile în acea noapte și sclipeau de curățenie. Clădirile erau așezate în forma unui stol de păsări și chiar că puteai să-ți iei zborul de pe acoperișul lor.
A mers pe aleea străjuită de arbuști tunși în diverse forme de cuțite, pastile și pistoale ce reflectau specificul companiei care producea medicamente împotriva depresiei și gândurilor sinucigașe. La intrarea în clădirea M și-a scormonit prin poșetă și a scos cardul de acces. L-a scanat și a așteptat ca robotul încastrat în ușă să-i verifice fața. În spatele ei s-au strâns la coadă mai mulți oameni din diverse departamente. Alina a aruncat o privire peste umăr, dar nu a văzut pe nimeni cunoscut.
Biiip. Ușa s-a deschis automat și s-a închis în urma ei. A luat unul dintre cele trei lifturi și a urcat la etajul 19, la departamentul de marketing. Ziua trecută sărbătorise patru ani de când se angajase și lucra la sloganurile companiei. Nu putea spune dacă îi plăcea acolo. Era o slujbă oarecare și se bucura că-și putea plăti chiria.
Recepționera a întâmpinat-o cu același zâmbet artificial. Abia se angajase și nu au schimbat prea multe cuvinte în afară de bună ziua și la revedere. A trecut pe lângă ea și a intrat în zona de birouri. Le-a făcut cu mâna lui Simon și Andreei care erau în celălalt capăt al încăperii și s-a așezat la masa ei din colț. Toți angajați aveau birourile lor care erau răsfirate prin tot departamentul. Nu existau niciun fel de despărțitoare.
A deschis monitorul și s-a apucat de treabă. Ajungea în fiecare zi printre primii pentru că îi lua mult timp până îi venea vreo idee. În acea zi computerul îi spunea că trebuia să vină cu un slogan pentru noul praf împotriva sinuciderii prin sărituri de la înălțime. Dacă avea să vină cu unul bun, ar fi avut șansa să îi fie ales și să fie avansată la secțiunea de dulciuri împotriva singurătății. A scos un carnețel și a început să noteze cuvinte ce aveau legătură cu acel mod de sinucidere. Poate mai târziu aveau să se lege între ele.
Înainte de ora prânzului nu mai era niciun birou gol și oamenii stăteau cu ochii în ecrane lucrând la designul ambalajelor sau la sloganuri. Se auzea doar sunetul tastaturilor și câte un oftat ocazional. La ora 12, au început să se strângă în zona de divertisment, unde erau aparate de cafea, produse de patiserie și o ușă larg deschisă. Ușa dădea afară și nu exista nicio bară de protecție. Era o poartă spre curtea interioară, dacă aveai curajul să sari de la etajul 19.
Alina avea deja cinci cuvinte scrise, dar nu a reușit încă să facă legătura între ele. S-a ridicat să-și facă o cafea și să schimbe o vorbă cu colega ei Mădălina în zona de divertisment. Poate după o doză de cafeină avea să-i vină inspirația.
A găsit-o pe Mădălina lângă dozatorul de apă.
— Cum merge treaba? a întrebat Alina.
— Nu prea bine. Mi-au dat un împuțit de slogan pentru pastila împotriva spânzurării.
Mădălina a trântit nervoasă paharul în gunoi și și-a încrucișat brațele.
— O să-ți vină ție vreo idee. Și eu sunt în pană de inspirație, a zis Alina.
S-a uitat în direcția ușii unde vreo doi colegi noi se chinuiau să găsească clanța ca s-o deschidă. Cineva trebuia să le spună că e doar un buton.
— Cine s-a mai aruncat azi? a zis privind-o curioasă.
Colega ei și-a băgat nepăsătoare mâinile în buzunare.
— Cred că doar Lea și Andrei. Dacă nu-mi vine o idee poate sar și eu azi, a zis Mădă.
— Lasă, poate te simți mai bine după.
Alina și-a terminat cafeaua și s-a întors la biroul ei. A învârtit cuvintele pe toate părțile încă o oră și niciun rezultat. A început să bată nervos din picior. Se gândea că Mădălina avea dreptate și poate trebuia să iasă și ea pe ușă. A mototolit foaia și a aruncat-o la gunoi. S-a ridicat și a mers în dreptul ușii.
— Și pe tine te-a apucat? a întrebat Iulia din spatele ei.
Alina i-a răspuns fără să se întoarcă. Nu voia să-și piardă avântul.
— Pe toți ne apucă uneori.
A apăsat butonul și ușa s-a deschis lăsând aerul cald să intre. S-a prins cu mâinile de rame și s-a uitat doar înainte, la vârfurile clădirilor. A numărat până la cinci și a sărit fără să mai stea pe gânduri.
Undeva în aer i-a venit o idee strălucită pentru slogan și a apucat să strige doar „avion” înainte să cadă pe pânza de cauciuc a trambulinei din curte. Impulsul căderii a mai aruncat-o de câteva ori în aer până a reușit să coboare înapoi pe alee. A intrat din nou în clădire cu zâmbetul pe buze. Poate chiar o să-mi fie ales sloganul, și-a spus în timp ce urca cu liftul.
Meaning and Fusion of Work 