Angela intră în cafenea însoțită de o tânără ce purta ochelari de soare și un palton negru, lung din cap până-n picioare. Era o zi de ianuarie însorită – ca toate zilele de iarnă din ultimul deceniu.
Deși avea 55 de ani, Angela nu-și arăta vârsta; se lăuda cu un fizic ce îndeplinea standardele vremii: părul brunet și bogat, tuns până la umeri, fața lipsită de riduri, buzele pline, iar trupul încă se păstra zvelt sub un trenci roșu care-i îmbrățișa formele.
Femeile se îndreptară spre ecranul care le indica mesele libere.
– Mai în spate, îi șopti tânăra, ușurată să descopere că majoritatea meselor erau goale.
Angela alese cel mai îndepărtat colț, în spatele unui acvariu care funcționa ca un perete ce le ferea de privirile nedorite. Când se așezară, o lampă se aprinse deasupra lor.
Vă rugăm să alegeți ce doriți să mâncați. Meniul zilei este…
Două ecrane se ridicară de sub masă în dreptul fiecăreia.
– Ia zi, draga mea, ce vrei? Fac eu cinste, zâmbi Angela.
Cu umerii aplecați, Smaranda minți că e sătulă. Angela alese câte o apă, o cafea și o prăjitură pentru fiecare.
– Nu-ți dai ochelarii jos?
– Ba da…
Angela se înfioră când îi văzu paloarea feței, ochii roșii și cearcănele adânci.
– Nu te-am mai văzut de 5 luni, de când ai plecat de la noi. Unde lucrezi acum?
– Nicăieri, oftă fata.
– Cum așa? La cum te știu eu, cred că se bat companiile pe tine!
– Care companii? Alea care monopolizează 2-3 continente?
Smaranda își regretă furia, însă Angela părea înțelegătoare. Se întreba dacă o citea bine, acum că înfățișarea oamenilor putea fi schimbată în câteva ore.
Când era mică, înainte ca întreaga ei familie să moară în marea pandemie din 2033 (când avea doar 20 de ani), părinții ei spuneau des vorba asta: ochii sunt poarta către suflet. Acum nu știa ce să creadă.
O ospătăriță înaltă și frumoasă, îmbrăcată într-o uniformă ce imita albastrul acvariului, le servi. Smarandei îi zbură gândul la copilărie, când ospătarii nu erau toți trași la indigo.
Abia aștepta să simtă gustul prăjiturii cu ciocolată din fața ei. De câteva săptămâni nu mânca decât din nenorocitele de fast-food-uri, unde carnea nu mai era de mult carne, iar cartofii, nici atât… Acolo ospătarii nu erau top-modele, ca aici, ci doar roboți.
– Te rog, o încurajă Angela.
Smaranda savură prăjitura din plin, iar Angela o privea lung, întrebându-se ce i s-a întâmplat. Ea o recrutase pe Smaranda în echipa de publicitate, pe când era studentă la Arte. Așa ajunseseră să fie colege la gigantul Self-iMprovement, acolo unde tehnologia și știința se împleteau pentru a face perfecțiunea fizică a oamenilor posibilă. Compania avea o filială inclusiv în capitala fostei Românii.
Deși cu 20 de ani în urmă se credea că AI-ul ar fura joburile artiștilor, sau că roboții ar înlocui munca de jos, realitatea a fost cu totul alta: cele mai afectate au fost joburile de mijloc. Meseriașii aveau locul lor de onoare, iar în birouri nu rămăseseră decât cei creativi și pregătiți, care știau să jongleze cu noua tehnologie.
– S-a întâmplat într-o seară, începu Smaranda, rușinată. Rămăsesem singură la birou. Am urcat la etajul 15, căci aveam nevoie de un document din sertarul digital al unui coleg. În lift, m-am întâlnit cu șeful mare, de peste ocean.
Angela făcu ochii mari, sorbind din cafea.
– În 10 de ani de când lucrez la ei, abia dacă l-am văzut de 2 ori… cum ai avut tu norocul ăsta?
– Noroc?! Smaranda se strâmbă. Băuse. Aveam să descopăr asta când s-a apropiat de mine. Am încercat să fiu drăguță, să refuz politicos, să-mi văd de treabă. Doar era șeful mare, nu? Un zeu, cunoscut în toată lumea asta. Nu m-am putut apăra.
Angela îi luă mâna într-a ei.
– Te-ai împotrivit?
– Da, normal! Oricine ar face-o!
Femeia tăcea, știind că ea n-a făcut asta.
– Ai putea crede că mi-a plăcut, că-i un bărbat frumos, până la urmă, cu toată tehnologia companiei lui. Dar nu. Acum, la 77 de ani, arată de 30. Puterea lui e pe măsură, nu e a unui bătrân. Următoarele zile am încercat să mă port normal, să ascund vânătăile…
– De-aia ți-ai dat demisia?
– Demisia?! M-a dat afară, răspunse contrariată.
– Noi asta am înregistrat în acte. De ce te-a dat afară?
– Fiindcă m-am împotrivit.
Angela știa: nimeni nu i se împotrivea.
– Sunt complet singură. Prietenii fug când nu ești în sistem. Știi cât de mare e concurența: mulți oameni, puține posturi. Chiar și după pandemia aia când au murit 2 miliarde… degeaba.
– Fata mea, ești foarte bună. De ce nu te-ar angaja nimeni?
– Scanează-mă.
Smaranda își îndreptă spatele și așteptă ca Angela să ridice încheietura mâinii în dreptul ei, iar pielea fină să se lumineze.
– Nota 5,8?! Păi nici cei din agricultură n-au calificativul ăsta. Tu aveai 9,7! De ce nu-ți mai apar istoricul și aptitudinile în aplicație?
– Avea relații. Toți fug de mine când mă scanează.
– De ce nu mi-ai zis mai demult?
– Nu știu. Dar acum sunt lefteră. Mănânc o dată pe zi. M-am mutat din apartamentul meu din parcul central la periferie, într-un cămin. M-am dus și la agricultori, dar nu te iau decât dacă ai peste 6.
Femeia îi promise c-o s-o ajute.
Smaranda nu zise nimic. Doar își descheie primii 3 nasturi ai paltonului. Angela făcu ochii mari și-și duse mâinile la gură.
– Și mai e și asta. Cu asta am rămas după seara aceea.
– O, Doamne! Acoperă-te la loc! se agită femeia.
– Un caz la 50.000! Când eram mică, cazurile de infertilitate căpătau popularitate. Acum, fără tehnologie, n-am mai putea procrea… Și mai știu că dacă aș spune cuiva… aș ajunge acolo. De-asta nu pot să plec în altă parte.
– Știu, scumpo, te-ar face cobai. Cine mai știe?
– Doar tu. Dar tu trebuie să mă ajuți să îi spun și șefului…
Meaning and Fusion of Work 