Își pune pantofii vișinii de alergat – n-a mai alergat din 2025, dinainte de operația la menisc, dar tot numai pantofi sport poartă – și ia cele șase lese rulate frumos de pe pantofar. Bruno, Luci, Boris, Bidonel, Tigruța și Doamna Zuluf încă mai au nevoie de lecții de mers în lesă, au abia o lună de când i-a adus în Giulești de pe bucățica aia de câmp de lângă Lacul Morii. Maximum 500 de metri pătrați au ma rămas neînghițiți de PUZurile celui mai nou manager din lunga serie de șefi workaholici și entuziaști ai Zonei 653, dar oamenii tot găsesc loc să abandoneze câini și acolo.
La ei, în zona 654, nu mai sunt deloc maidanezi, de aia trebuie să caute prin alte părți pentru doritorii de animale de companie. Uneori merge prin satele din jurul metropolei, în general aici s-au mutat cei care prin anii ʼ20 lucrau în IT și ei au rămas cu nostalgia roboțeilor de companie, mai că nu observă dacă se rătăcește vreun animal viu prin grădinile lor aranjate la centimetru. Oamenii sunt de treabă, nu se sperie de câini și nu vor să le facă rău, dar nu știu pur și simplu ce să facă cu ei. Și aici începe jobul lui Vali.
Nu la pet foster parents-a gândit prima dată când chiar nu a mai găsit niciun job administrativ, prin ʼ27. La început a simțit doar panică, se trezea că îl taie diareea cînd mai avea cinci minute până la următorul interviu, îl începea deshidratat și cu fața lac de transpirație, cu respirația sacadată și mâinile și picioarele aproape paralizate. Camera senzorială a laptopului absorbea mirosul fricii lui, era
imposibil să mai convingă pe cineva că va putea transmite informații coerente despre coordonarea activității unui birou. Nimeni, nici uman, nici AI, nu ar fi învățat de la el decât frica de a fi înlocuit.
Așa că după câteva luni nu s-a mai gândit decât cu ce să își trateze frica (cu dragoste, așa ziceau cărțile de self help). A avut noroc cu venitul minim garantat, a intrat la fix, pe la începutul lui 2028. Era
clar că nu mai poate locui în Aviației cu banii ăștia, 600 de euro cu totul, așa că primul pas a fost să se
mute lângă locul unde era cel mai fericit, unde nu era niciodată singur: stadionul Rapidului. Noi suntem efemeri, Rapid va fi mereu aici, zicea cântecul. Și așa și e, uite, copiii vin atât de mulți la fotbal că a trebuit să fie introdus criteriul zonei. Numai giuleștenii get beget, din zona 654, se pot înscrie la Rapid.
Acum îi pare și mai rău că nu a știut atunci să îi spună Luizei ce îl durea (să o vadă bând până nu mai știa de ea, până cădea pe jos sau se certa cu lumea sau i-o aducea câte un taximetrist pe brațe acasă), că i-a întors spatele, prea rănit de fuga ei. De ce nu îi era el de ajuns, de ce trebuia să se ascundă în sticlele ei? Dacă ar fi știut să se deschidă față de ea, poate ar fi contat. Acum ar fi avut toate șansele să fie bine, nu doar cu pastilele antialcool, dar sunt terapeuți specializați pe dependențe și e centrul
ăsta de recuperare minunat, în mijlocul parcului, ca în fiecare dintre zone. Acum nu mai e o rușine să
suferi, e o rușine doar să îl lași pe altul să treacă singur prin asta. Acum nu mai trebuie să își dea sufletul pe răzătoarea corporației, să îl treacă prin formule de excel de care, de fapt, nu a avut nimeni nevoie niciodată. Acum ar fi putut să aibă grijă de Luiza. Și ar fi putut să aibă și ei un băiețel, cu cîrlionții ei și ochii lui negri, pe care să îl ducă la copiii Rapidului.
Dar are câinii. Îi momește cu mâncare și cu vorbe de dragoste pe care le-ar fi zis copiilor lui, dacă îi avea. Îi înfășoară în pături, uneori un prosop îi ajunge pentru puiuți și îi aduce la el în curte. Clinica veterinară comunitară e la 5 minute de el. Are grijă de ei până sunt sănătoși și gata de adopție definitivă. Vecinul Tudor l-a ajutat să facă o aplicație simplă, prin care promovează cățeii și îi monitorizează la noile lor case. Oricum sunt toți în zonă și îi poate vizita oricând, chiar și cu picioarele
lui bătrâne.
Nu și-a mai revenit niciodată după operația de menisc, deși acum i-ar putea printa un cartilaj nou, dar simte că îmbătrânirea e parte din ce îl păstrează om. Articulațiile proaste, oamenii care cântă și înjură pe stadion la fel ca acum 20 de ani, se descarcă de durere și se încarcă de dragoste (Rapidul e doar pentru cei care vor să se simtă îndrăgostiți în fiecare zi, i-a zis Luiza când l-a dus prima dată pe Giulești) și cățeii. Niciun câine nu se va uita veodată într-un ecran așa cum se uită în ochii lui.
Meaning and Fusion of Work 