PROZĂ SCURTĂ – CALEA BUNĂ, AUTOR MARIA ELISABETA BOAMFĂ

Save as și redenumi documentul OC_Training & OD_IAC cu data de azi – 14.04.2043. Aruncă o ultimă privire pe organigramă. În text boxul din partea de sus, care fusese al ei, era trecut acum numele lui Lorenzo. Ea devenise un comentariu adițional, un simbol în coada lui Lorenzo pe care dacă dădeai click, apărea numele și realitatea ei actuală: Elizabeth Hoppe, concediu medical pentru sarcină cu risc. În stânga, dedesubt, erau cei cinci colegi de pe training – trei HB, human bingși cum le spuneau în jargonul corporatist și doi CB, chat boți – lângă, cei opt de pe dezvoltare, care erau șase și doi, și mai erau aprentișii – toți boți, Mina și Ricardo pe comunicare și Sami pe marketing și brand. Se amuza mereu de colegii ei cei mai tineri și non HB care frizau candoarea când încercau să fie empatici și simpatici.
Gata, de acum era oficial în concediu de maternitate. Se simțea bine și n-ar fi vrut să plece, dar regulile erau clare, hemofilia de care suferea nu îi permitea să își continue activitatea în următoarele perioade ale sarcinii. Închise organigrama și chiar înainte să dea comanda verbală de shut down, primi un mesaj nou de la departamentul PPMB. Reuși să nu se gândească la el în timpul petrecerii de rămas-bun din cafeteria, iar în drumul spre casă, la stația Greek Renascence, coborî din metrou și o luă pe jos. Simțea că o plimbare în aerul proaspăt de aprilie era tot ce are nevoie.
La intersecția cu strada Națiunile Unite, se opri și o apucă pe Sapienzia, unde la câțiva pași de
intersecție era ghereta lui Tasios. Aici se găsea cel mai bun gyros pe care l-a mâncat vreodată.
Oare să facă o nefăcută? Nu mai consumase carne reală de vreo câțiva ani buni, de când centrele de sintetizare 3D ajunseseră la standardele actuale de calitate. Mai bine nu. Și nu că ar fi fost de zece ori mai scump, dar se gândea că cine știe cum ar fi reacționat organismul ei și nu avea chef de vreo indigestie. Optă până la urmă pentru varianta cu carne de miel sintetizată la centrul APC, preferatul ei. Își răzbună însă constrângerea alegând varianta cu de toate. Se așeză pe una din băncile din fața părculețului de vizavi și mâncă gyrosul cu atâta poftă că nu știu de ce să îi fie mai teamă, că l-a mâncat așa repede sau că și-ar mai fi dorit unul. Pe clădirea-turn din față era reclama la ultimul concert colectiv de pe stadionul municipal. De când se descoperise că AI nu putea reproduce cu fidelitate absolută interpretarea vocilor umane colective, toată lumea se apucase de cântat. Și se cânta peste tot: la lucru, în puburi, în malluri, în teatre și amfiteatre, și se umpleau stadioane cu sute de mii de oameni care cântau la unison ca să își manifeste umanitatea inegalabilă și imposibil de reprodus. Mega tare și bizară antropologie.
Concertul se numea Kalós trópos – Cale bună și era organizat de comunitatea grecilor din oraș.
Fix când își vârî ambalajul de la gyros în buzunarul drept al cardiganului, auzi semnalul sonor de primire al unui mesaj. Da, da, știu. Nu mă mai frecați atâta la cap, lăsați dracului omul să se hotărască. Zâmbi când își dădu seama de ironia fină a acestui gând. Adică ea, omul, să se hotărască dacă își va înscrie copilul, tot un om, care avea deja și un nume – Ian, într-un program pilot în care urma să dețină încă din trimestrul trei de sarcină un bot personal pentru maximizarea potențialului (Personal Potential Maximizer Bot). Simțea cum îi curge prin vene, nu sânge, ci nehotărârea maică-sii. Și asta o paraliza. Când a auzit întâia oară de proiect, propus de o filială independentă a centrului la care lucra, i s-a părut sincer și indubitabil panaceul universal de care omenirea avea cea mai mare nevoie. Omenirea și ea. Îi era teamă de moștenirea genetică și de toate proastele alegeri pe care un om le poate face în viață și care îi puteau anula valorificarea potențialului. Iar despre potențialul uman se tot discutase în ultimii zece ani peste tot. Se gândea la maică-sa și la ce viață de căcat a avut doar pentru că părinții ei luaseră cele mai proaste decizii posibile. Pe tot parcursul școlii, auzise de la colegi cât de minunați sunt bunicii. Ei bine, pentru ea nu era valabilă chestia asta. Disprețuia tot ce ținea de bunicii din partea mamei, singurii care mai trăiau. De la casă, miros, haine, corpurile lor copleșite
neîndurător de boli, până la limitarea, ignoranța și defazarea care culmina cu tot ceea ce putuseră, dar nu făcuseră pentru mama ei. Își imagina uneori cum ar fi fost viața maică-sii dacă bunicii ar fi avut acces la un PPMB. Din cauza acestor gânduri, rămăsese și singura din toată filiala locală care nu finalizase terapia obligatorie la accelerator. Și tot din cauza lor se întrebase cum ar fi dacă pentru copilul ei nici măcar imaginat pe atunci, ar putea fi posibil așa ceva. Nu ar fi avut el astfel acces la cea mai bună variantă posibilă a lui? Acum copilul era acolo, în ea, un fapt concret și toate mesajele din inboxul ei necitite și urgente o somau să îi decidă viitorul. Da ori ba. Azi, acum. Dacă ar putea să îl compare peste vreo cincizeci de ani pe Ian cu PPMB cu Ian fără PPMB, ce-ar rezulta? Își aminti de profesorul de psihologie din liceu care spunea că oamenii sunt proprii lor arhitecți. Cu PPMB va mai fi Ian propriul lui arhitect? Scoase telefonul. Avea trei mesaje necitite, toate de la Office PPMB. La ghereta lui Tasios nu mai erau decât două persoane la coadă. Traversă și deveni a treia. Se hotărâse să își mai ia un gyros de miel. Cum să fie? Me kaló kréas, citi pe afișul cu meniul – cu carne bună, și adăugă imediat în gând, zâmbind și întorcându-și capul către clădirea-turn din fața părculețului, cu carne bună pe calea bună.