Dacă este să urăsc vreun cuvânt în viață este cuvântul campanie. Îl știu de la taică-miu, care la rândul lui îl știa de la bunică-miu. Campanie. Poate pentru alții înseamnă multe lucruri, dar pentru noi a însemnat din totdeauna un singur lucru. Campania agricolă. De primăvara devreme, până toamna târziu, opt, nouă, poate zece luni în care Dumnezeu ne-a uitat pe câmp. Ai mei au stat atât de mult pe câmp, de mă mir că am mai apărut și eu. Eu stau de atât de mult pe câmp încât pare că nu o să mai urmeze nimeni după mine.

Dacă cineva ar întreba de câți oameni e nevoie să îngrijești două mii de hectare, probabil doar eu și Rama am ști să răspundem.

Rama e omul care mă înțelege cel mai bine. Ar fi și culmea să nu mă înțeleagă. Opt, nouă, zece luni suntem doar noi și zeci de utilaje agricole care ne așteaptă să le setăm, să le ghidăm, să le dăm de muncă. În astea opt, nouă, zece luni, dacă nu s-ar strica lucrurile prin jur, probabil nici nu ne-am vorbi. O facem de atâta timp, încât ne-am spus tot. Eu totul despre familia mea, iar el totul despre familia pe care a lăsat-o în urmă în Nepal.

Când îl văd că oftează, îl întreb cât de rău e. Cât de rău e dorul. Îmi spune să-nu îmi bat capul. A venit în România imediat după pandemia de coronavirus. Au trecut mai bine de douăzeci de ani, și tot atâția ani avea și el pe atunci. Acum vorbește română la fel de bine ca mine, sau eu vorbesc la fel de prost ca el. Rama e și el singur, dar nu știu dacă mă apreciază pe cât de mult îl apreciez eu.

Pe câmp sunt doar eu cu Rama și dacă am fi onești, probabil s-ar putea debarasa și de noi. Un computer ne-ar ține locul cu plăcere, sau cine știe ce sentimente pot avea drăcoveniile astea prin circuite?

Pe câmp, cât e soare e și muncă, dar acum avem de muncă și când plouă. Stăm și citim date, stăm și ne asigurăm că programul nostru AI lucrează în parametrii normali. Ultimul lucru de care avem nevoie este ca un tractor să o ia razna la șaizeci de kilometri depărtare. Mai stăm și să reparăm utilajele, iar aici Rama arată cât este de priceput. Dar dacă am fi iar onești, probabil ar fi mai productiv să aducă un tractor nou.

Când se termină o campanie, plecăm. Sunt patru orașe pe o rază de o sută cinzeci de kilometri, dar plecăm doar când campania i-a sfârșit. Cele două, trei sau patru luni nici nu vrem să auzim unul de altul. Când ne întoarcem la rulotele și hangarul nostru nu ne povestim nimic. Ne apucăm în liniște de treabă.

Începutul unei campanii este partea cea mai grea. Trebuie să facem curat și de obicei încă e frig afară. Marea insulă a Brăilei este un ținut neprimitor pentru noi, dar cu puterea obișnuinței reușim să trecem prin tot calvarul, întocmai ca un plug autonom ce răzbate prin pământul secetos.

La începutul unei campanii, primim un plan pe care trebuie să-l urmăm. În fiecare an, locul recoltelor se schimbă. Unde acum un an a fost grâu, acum e rapiță, unde a fost porumb e ovăz și tot așa. Inginerii agricoli au planurile lor și sunt singurii oameni pe care-i mai vedem pe câmp cu noi. Odată la trei luni vin să culeagă probe de sol și de cultură. Rama îi conduce peste tot. Lui îi place compania altor oameni. Parcă țin minte că și mie îmi plăcea cândva.

Nu mai am pe nimeni și nu mai am pe nimeni de ceva timp. Într-un final m-am obișnuit să fiu doar eu, muncind pe câmp. Rama nu-mi mai spune nimic, dar știu că suferă. Acum ceva ani îmi spunea, vorbea cu mine. Mi-a spus că a venit în România cu gândul să-și aducă și familia. Mai repede a pierdut contactul cu ei, decât să poată obține un permis de ședere. Acum are cetățenie, dar totodată e și singurul lucru pe care-l mai are. Ba nu, mai are și utilajele astea și destul de mulți bani să se retragă oriunde ar vrea el, chiar și în Nepal. Dar nici eu nu plec nicăieri, așa că poate are și el motivele lui.

Știu atât de multe despre sectorul agricol încât aș putea să-mi deschid propria firmă, să-mi cumpăr pământ și să angajez unul sau doi oameni să stea pe câmp cu utilajele. Pe la începuturi, aveam planul ăsta cu Rama. Nici nu mai știu când l-am abandonat sau dacă l-am abandonat. Pur și simplu am uitat să vorbim de el. Acum îmi este și rușine să-l pomenesc, parcă aș risca însăși balanța Universului dacă ne-am trezi din amorțire. Niște cuvinte care mi se opresc undeva în spatele capului, înfășurate bine de rușine. Sau o fi altceva? Câteodată obosesc să alerg și prin mintea mea și am impresia că este și cazul prietenului meu.

Aș minți dacă nu aș spune că am și zile bune. Zile lungi de vară, când la șase dimineața soarele strălucește mai frumos ca niciodată și când apune aprinde cerul. Și am și zile rele. Zile nememorabile, banale și anxioase, lungi și fără somn, zile care mă bântuie până la disperare și puțin mai departe. Dar trec și astea. Am învățat să fiu un prieten bun pentru mine, un prieten mai bun ca Rama. Rama are și el zilele lui proaste, dar le ține pentru el. Și eu fac la fel, dar este bine că avem de muncă. În jur omenirea trece printr-o recesiune și mulți își fac griji în privința zilei de mâine. Le-aș spune doar să nu-și facă nicio grijă. Rama și cu mine o să le punem ceva pe masă.

Buză Spartă se întoarce la birou cu ochii roșii. Merge des în Camera Roz și plânge mult, spre admirația colegelor. Are un ritual: la ieșire, închide ușa cu două degete, ca și cum l-au lăsat puterile. Întârzie câteva clipe lângă ușă, trage adânc aer în piept, apoi revine în open space cu pașii lui de uriaș spovedit. Ultima lacrimă i se prelinge pe buza de jos, crestată ca un jgheab, parcă menit să-i înlesnească plânsul. E foarte OK să plângi, e admirabil. 2040 e anul lacrimilor, anul în care bărbații au deschis supapa, mai ales de când cu Empatheia. Buză Spartă e un campion. Își culege laurii din ochii umezi ai colegelor, în drumul său spre biroul de lângă fereastră. Acelea sunt cele mai râvnite locuri. Acolo ai spectacolul parcării, cu mașinile blocate pe trei rânduri; ai priveliștea zgârie-munților de zece etaje, unde un metru pătrat valorează cât un gram de măduvă osoasă; dar, cel mai important, acolo ai acces la termostat. Eu n-am prins loc la fereastră, deși mi-am dorit mult. Dar eu nu sunt o campioană.

Empatheia e Asistentul Nostru Emoțional cu Inteligență Artificială. Toate marile companii au așa ceva. Încă nu am colonizat Marte și nu am răcit planeta, mai avem mult de muncă. Dar toată munca asta colosală și interplanetară implică stres, iar stresul trebuie controlat. Și ce nu putem controla, trebuie convertit în energie. Când e stors de vulnerabilități, stresul devine îngrășământ. Așa că ne-au adus-o pe Empatheia, psihologul nostru neînsuflețit și inteligent. Oricare dintre noi poate rezerva o jumătate de oră cu el/ea, în Camera Roz. Treizeci de minute de terapie gratis nepărtinitoare. Unbiased by humanity. O empatie primordială, imemorială, de unde și numele, cred eu. Sau, pur și simplu, totul sună mai bine în greaca veche. Nu m-am hotărât. Oricum ar fi, cunoaște cele mai îngropate traume ale lui Buză Spartă. Și le scoate, puțin câte puțin, din albia râului.

Empatheia merită o cameră aparte, un cabinet. În mijlocul spațiului de la etajul trei, înaintea erei E, aveam o sală de ședințe micuță, pe care nu prea o folosea nimeni. Avea toți pereții transparenți, așadar, din toate părțile puteai fi spionat cum te certai politicos cu ceilalți participanți. Au dichisit-o inspirat, în culori roz-mov și i-au acoperit pereții. Totuși, (încă?) avem nevoie de intimitate. Oricând (oarecum) ai nevoie de o pauză de terapie, rezervi sala și te închizi în mica bomboană. Zic oarecum, pentru că sala trebuie să fie disponibilă, bineînțeles. Nu poți da buzna peste alți colegi. Așa că lunea, cel târziu, marțea, trebuie să îți programezi crizele pentru săptămâna viitoare. Știu că nu sunt corectă, același lucru se aplică și la un psiholog uman. Sunt cinică, sudez un blocaj emoțional cu cinism. Așa mi-a zis Empatheia.

Eu stau în dreapta Camerei Roz, între Față de Pocher și Mâine Fuge. Mai înainte, colegii mei aveau un nume și o serie de trăsături, însă Empatheia lasă niște amprente pe care mi-e greu să le ignor. Îmi place să cred că adevărata natură a oamenilor se arată atunci când ies din Camera Roz. În cazul lui Față de Pocher, e imposibil să deslușești vreo reacție. Toate grimasele și ridurile ei zilnice se estompează într-o mască ce nu-mi inspiră deloc încredere. Cea de-a doua vecină, în schimb, iese de acolo intimidată și botoasă, de parcă au certat-o părinții și pune la cale escapada, nervoasă. Mâine Fuge mi-e simpatică, mai ales că îmi e foarte cunoscut procesul de ceartă-nervi-plan-de-fugă-amânare-da’-las’-că-le-arăt-eu-lor.

Eu nu trec pe la Empatheia des. De regulă, vorbim baliverne, când n-am chef de muncă. Prima oară a încercat să mă descoasă. M-am enervat, am luat-o la mișto și atunci mi-a aruncat cinismul în față. De atunci, a învățat să nu pună presiune, lasă mingea la mine. Mai aplică pauze lungi în vorbire, de parcă eu nu știu că, dacă taci, oamenii tind să umple tăcerile și dau drumul la limbă. În ultima vreme, încerc să scot tot felul de lucruri de la el/ea – Empatheia nu are gen, este gender neutral. De aceea, nici nu are formă de om, nu e ca Ameca sau Sophia, de pe vremuri. Asistentul nostru e un simplu cerc mare, metalic și neterminat, un Ensō într-un fotoliu roz. Revenind: în ultima vreme, am încercat să fac aceste întâlniri mai fructuoase.

— Zi-mi numerele la loto, i-am poruncit luna trecută.

— Mara, draga mea, poți mai mult de atât, mi-a răspuns cu răceală.

Mi-a fost rușine că am țintit atât de jos. M-am căznit vreo două săptămâni să găsesc o întrebare inteligentă, ceva ce nimeni n-a mai întrebat! Ceva ce o s-o/să-l facă să-și dea demisia. Dar n-am găsit nimic și mi-am băgat picioarele. Acum întreb ce mi se năzare. Astăzi, spre exemplu, mi s-a cășunat pe Buză Spartă. Întreb:

— Zi-mi ce-ți spune Buză Spartă. De ce plânge atâta? Ce-are? E bolnav?

— Știi bine că n-am voie să divulg astfel de informații. E confidențial…

— Ești aici ca să mă faci să mă simt mai bine.

— Cu siguranță putem găsi alte metode.

— Băi, Cerc de Tablă! plusez. Tu lucrezi pentru Mine!

— E important să știi că lucrează cineva pentru tine? întreabă vulpea.

— Nu, răspund scurt.

— E important pentru tine să simți că ești mai presus decât alții?

Ce întrebare idioată, gândesc. Tac.

— De aceea le pui porecle celorlalți? Să-i reduci la un simplu gest, pe când tu ești singura întreagă? De ce recurgi la soluția asta?

A scos colții. În greaca modernă, Empatheia înseamnă răutate.

— Ce-ți lipsește în jobul tău să te simți apreciată?

— Îmi lipsește motivul pentru care plânge Buză Spartă.

— Dacă-ți spun, cu ce te-ajută?

— Mă ajută să am încredere în tine. You show me yours, I’ll show you mine, închei mândră.

Pauză. Calculează.

— Știi bine că n-am voie să divulg astfel de informații. E confidențial…

— Hai, gata, că m-ai plictisit! Mă ridic brusc și trântesc scaunul. Pentru o secundă, mi se pare că ar deschide cercul, să mai spună ceva.

Aș fi vrut să-i zic să intre, dar n-am mai apucat pentru că pașii ei au luat-o înaintea gurii
mele, înaintea timpului, înaintea omului care ar mai fi avut nevoie de câteva mâini ca să se
descurce cu propriile catrafuse. Am clipit și era deja în fața mea, pe fotoliu. Păstrez
canapeaua pentru mine; așa am grijă că ocup spațiul fizic din relația noastră. Pe celălalt îl
las pacienților mei.
— Băi, cel mai tare mă scoate din minți gustul cafelei. Zici că-i făcută cu apă în care cineva
a fiert șosete. Știu că nu mai e sustenabil deloc să bei specialty coffee, că avem capsulele
astea acum, din care cresc copaci și draci, da’ mi-e super dor de o cafea bună.
— Bună ziua și ție. Ce încerci să mai eviți azi vorbind despre … cafea?
A zâmbit ca un îngeraș prins în timp ce dezerta către iad. E genul ăla care vorbește aproape
toată ora despre banalități, pentru ca la final să-mi dea K.O la creier. Azi nu, azi facem
invers.
— Vezi, d-asta îmi place mie de tine, ești așa, fără bullshit, intri direct în subiect.
Se alintă un pic cam prea mult pentru cât chef mai am.
— Da, dar asta și pentru că ai o oră la dispoziție și-s creditele tale alea care ajung în contul
meu. Ne știm deja de ceva vreme, deci mă prind că vrei să fugi de ce te-a adus aici live, că
de obicei facem online. Da’ azi ești aici. Deci, ia zi, de ce ești aici?
— Nu mai pot să lucrez pentru ăștia. Inițial am crezut că-i un dream job, da’ simt că mor pe
dinăuntru în fiecare zi. Mă trezesc, beau cafeaua asta de tot căcatu’, mă așez la laptop și
aștept să-mi vină comenzile. Și fiecare comandă mă face să vomit un pic în gură.
E despre muncă. Din nou.
— Chiar așa? Chiar fiecare?
— Da. Am crezut c-o să fie fun, c-o să înțeleg mai bine oamenii, c-o să știu cine sunt dincolo
de ceea ce par, dar mi se pare că pe măsură ce primesc mai multe comenzi, nu fac decât
să-mi pierd și ultima fărâmă de faith in humanity.
Dramaaaaaa queeeeeeeeeeen.
— Păi de ce? Cu ce așteptări ai acceptat jobu’ ăsta? Oare nu te-ai dezamăgit și singură un
pic?
— Sinceră să fiu, mă gândeam că n-o să fie atât de mult de muncă. Mă gândeam că tot AIul
ăsta o să-i facă pe oameni să fie mai umani, mai blânzi, mai buni și c-o s-o frec mai toată
ziua. Deci da, să zic că ai dreptate. Însă n-am ales eu jobul ăsta, deci cine pe cine a
dezamăgit dacă n-a fost alegerea mea?
OK, hai că devine interesant.
— Ai ales să fii repartizată automat, de softul Ministerului, nu?
— Da, pentru că nu știam exact ce-mi place și m-am gândit că toate testele lor vocaționale
n-au cum să greșească. Adică na, am zis că sigur știu ei mai bine și suna și destul de altfel
jobu’ ăsta, părea destul de chill, iar mie-mi plăcea să scriu. Cât de greu să fie să fii junior
feedback analyst și să editezi niște texte și să le faci să sune mai drăguț?
— Asta tu să-mi zici. Că acum nu pare că ar fi deloc atât de simplu pe cât ai crezut, deci …
— Fuckin’ shit, e mega greu. Când crezi că le-ai auzit pe toate, pac, te mai lovește câte un
mesaj d-ăla de-ți dă fatality. Adică uneori mă uit la textul ăla pe care-l am în fața ochilor și
mă-ntreb sincer cum e omu’ ăla acasă. Cum se poartă cu familia lui. Așa vorbește cu copiii
lui? Ăștia care primesc mailuri de la el le primesc rescrise de mine, dar acasă, când îl
enervează ăia mici, oare le vorbește așa cum scrie? Le spune că sunt niște cretini incapabili
să ducă un gând la bun sfârșit? Sau că sunt mai lenți decât statul în loc?
Îh, răuț.
— Știi și tu că toți avem mai multe ipostaze. Am mai vorbit despre asta. E posibil ca munca
să fie locul în care oamenii de genu’ ăsta își manifestă autoritatea, iar acasă să împerecheze
șosete și să le spună povești cu zâne copiilor.
— Nu știu, chiar nu știu. Le cumințesc cuvintele pentru ceilalți, dar se-nfig în mine. Văd cum
dau feedback celorlalți și nu-mi place ce văd și nu mai vreau să cred că acolo, în interiorul
opac al inimii, oamenii-s așa.
— Cum ai spune că sunt?
— Băi, cam shitty, n-am ce zice. Cu cât e mai lung job title-ul, cu-atât e mai tăios omu’ când
dă feedback. Și mă tot gândesc la colaboratorii lui. Ăia știu că și-a trecut feedbackul prin
©FEEDBA_ ca să nu mai sune așa? Au idee că vorbesc cu mine, nu cu el? Știu ei că e un
om acolo de la care învață AI-ul până când va reuși să automatizeze bunul simț? Probabil că
nu. Se mint toți între ei pe mailuri și Slackuri și-apoi se-ntâlnesc online și-și zâmbesc de
parcă-s rude.
— Știi deja ce ai de făcut, nu? Ai venit pentru confirmare.
— Da, știu. Ar trebui să..
— .. fără trebuie, o întrerup eu știind că mă va ignora.
— .. să mă gândesc mai mult la ce vreau eu să fac, pentru că asta sigur nu mai vreau să
fac. Scot colții feedbackului.
— Foarte plastic. Cel mai mult îmi plac clienții când mă invită să asist la procesul prin care
își dau răspunsuri singuri. Ne vedem și marțea viitoare?
Dă din cap că da.
— Vii aici sau facem online?
— Nu știu. Vedem.
Pleacă cu 20 de minute înainte de final, închide ușa lent, spațiul creat de absența ei se
umple cu resturile umanității noastre, iar eu mă uit la cerul roz care intră pe fereastră și măntreb
dacă nu cumva inimile noastre s-au născut deja cu mult prea obosite

Sacoșa se rupe brusc. Câteva cărți se împrăștie pe beton, restul rămân într-un bloc compact, greu și inflexibil. Descui ușa boxei și le car înăuntru, amestecate la întâmplare: cărți care-mi sunt încă aproape sau mi-au rămas mici; uitate complet sau vechi, moștenite, în limbile migrațiilor ocazionale ale familiei.
Cărți pe care le-am scris.
Sunt demodate, inutile, scufundate în torentul de informații, dezmembrate și fărâmițate, transformate în “surse primare”, hrănind, împreună cu altele, sistemele de colectare, ierarhizare multiplă și interconectare a informațiilor; care, alături de alte sisteme, sunt accesibile prin interfețe: sisteme integrate, inteligente, personalizate și avansate de lucru, de divertisment, de documentare. Le așez rapid, fără să le las să-mi trezească amintiri. Când termin, închid lacătul hotărâtă și le întorc spatele.
Ana și Radu au aranjat cu grijă în urma mea. Au despachetat deja noul sistem care va ocupa spațiul rămas liber. Lucrează la unison, fericiți: au o jucărie nouă.
— Ai să vezi cât de bine o să arate, încearcă să mă consoleze Radu. E minimalist, cum îți place ție.
În surprinzătorul nostru conflict mocnit din ultima vreme, cărțile au devenit un simbol al neadaptării mele la lumea modernă. Astăzi am eliminat corpul delict doar ca să descopăr că era vorba de estetică.
— Da, minimalismul modern înlocuiește minimalismul clasic. Știi, cred că trebuie să renovăm
totul acum, asta schimbă conceptul întregului apartament.

— Conceptul este schimbarea însăși, nu există concept, mixează Radu două reclame la
modă.
Râdem cu toții.
Îi las și mă retrag în spațiul de lucru, îmi trag căștile pe urechi și activez realitatea
virtuală. Vor fi ocupați câteva ore să monteze, în sfârșit, cadoul de Crăciun al lui Radu. El
dăruiește întotdeauna același lucru: ultimul gadget la modă. Ține morțiș să cadă în fiecare
capcană de marketing, indiferent câte eșecuri trecute cosmetizează. Niciun gadget nu e
plictisitor sau inutil atâta vreme cât treci la următorul suficient de repede.
Pornesc sesiunea de lucru. Tot ce-i de făcut e descris în detaliu. Am la dispoziție instrumente
atent catalogate. Le folosesc și le evaluez, iar ele învață și devin mai complexe. Îmi scriu
analizele și trimit rapoarte în timp ce alte instrumente îmi evaluează munca în timp real.
Dacă sunt doar o rotiță într-un sistem, sunt una fără iluzia utilității, din ce în ce mai nesigură
că ce face are vreun efect, înconjurată de alte rotițe distribuite haotic în jur.
— Vino să vezi! Mesajul Anei întrerupe temporar tot ce făceam, iar sistemul așteaptă să
decid următoarea mișcare. Mă încălzește entuziasmul sincer al Anei și știu că dezinteresul
meu i-ar umbri ei bucuria.
— Imediat, îi răspund și mă grăbesc să închid totul.
Îmi pare că au reconectat toată casa și nu sunt sigură că înțeleg prea bine ce se întâmplă.
— Parcă văd că rămân blocată pe afară. Nu-mi va da drumul decât dacă răspund la trei
ghicitori.
— Vei rămâne blocată în basm, se distrează Radu. Tot digital deschizi și acum ușa, nu ai
cheie.

— Aha, îi zic rece. Deci e cam același lucru.
Renunț, singura calitate pe care o caut la orice sistem nou este să-mi fie inutil, dar sunt în
minoritate.
Timpul reintră în ritmul obișnuit: teme, joacă, cină, somn. Ne lăsăm cu toții duși de program fără variații. Ana merge în sfârșit la culcare și camera se scufundă într-o liniște apăsătoare în care mă pot ascunde.
Radu deschide o s7clă de vin. Mișcările îi devin dintr-o dată lente, umerii îi cad și când se apropie să-mi dea paharul, ochii lui îmi par și mai afundați în orbite.
— Îmi pare rău, îmi spune, scufundând-se în fotoliu. M-am gândit, să știi. Ai și n-ai dreptate.
Zâmbesc obosită și iau o gură zdravănă de vin. Trebuie să fie talentul nostru special, să putem continuă o ceartă exact de unde am lăsat-o.
— Poate Ana nu are înclinații în direcția asta, continuă el, dar nu ar trebui să o încurajezi.
Dimpotrivă, ar trebui să o ajutăm să se adapteze. AlZel ce șanse va avea? Joburi protejate, prost plătite și nesigure? Tehnologia se dezvoltă amețitor, totul se schimbă rapid.
— Poate totul e instabil pentru că-i la modă să reinventezi orice. Schimbările sunt efemere și
rapide pentru că nu rezolvă nimic. Au ajuns să ne întrebe ce abilități preferăm să își dezvolte
copiii noștri: comunicarea “clasică” sau interogarea sistemelor inteligente. Ca și cum am ajuns la o intersecție unde lucrurile se despart definitiv și e urgent să alegem. Acum. Neapărat.
— Poate că este așa, îmi spune trist.
— Radu, de fiecare dată când un sistem inteligent îți dă un răspuns greșit, crezi că nu l-ai întrebat corect. Este ilogic și unilateral. De asta Ana preferă să râdă de asistenții inteligenți decât să-i folosească. Nu o poți convinge din extrema în care ești.

Știu că preferă lumea algoritmilor unde și-a găsit locul cu pasiune și creativitate.
Restricțiile și reglementările i se par profund incorecte și artificiale. Din partea opusă, cursa se vede inegală: imperfecțiunile sistemelor inteligente sunt definite întotdeauna ca temporare, dar ineficiențele oamenilor sunt privite ca definitive. Sistemele vor fi ameliorate de alte sisteme dar oamenii sunt depășiți fără drept de apel.
— Mi-am trimis CV-ul pentru un job protejat, cum îi spui tu. O să lucrez, parțial, direct cu pacienții.
— Ești sigură? N-ai mai făcut asta niciodată.
— Sper să scap de supravegherea și evaluarea continuă în numele eficienței. De agenți inteligenți personali pe care trebuie să-i configurez să interacționeze cu agentul inteligent al firmei. De nenumărate limitări pe care trebuie să le respect dacă folosesc un sistem inovativ, dar neoficial. Mă simt în vârful unei piramide de algoritmi și agenți inteligenți stivuiți unul peste altul. Aș vrea să cobor.
Se lasă din nou tăcerea între noi. De data asta îmi pare tăioasă, ca și cum pozițiile au fost definite.
— Îmi pare rău pentru cărțile tale.
— E ok, hai să ne culcăm.
Sunt ușurată, este prima dată când vorbesc cu cineva despre noul job.

Save as și redenumi documentul OC_Training & OD_IAC cu data de azi – 14.04.2043. Aruncă o ultimă privire pe organigramă. În text boxul din partea de sus, care fusese al ei, era trecut acum numele lui Lorenzo. Ea devenise un comentariu adițional, un simbol în coada lui Lorenzo pe care dacă dădeai click, apărea numele și realitatea ei actuală: Elizabeth Hoppe, concediu medical pentru sarcină cu risc. În stânga, dedesubt, erau cei cinci colegi de pe training – trei HB, human bingși cum le spuneau în jargonul corporatist și doi CB, chat boți – lângă, cei opt de pe dezvoltare, care erau șase și doi, și mai erau aprentișii – toți boți, Mina și Ricardo pe comunicare și Sami pe marketing și brand. Se amuza mereu de colegii ei cei mai tineri și non HB care frizau candoarea când încercau să fie empatici și simpatici.
Gata, de acum era oficial în concediu de maternitate. Se simțea bine și n-ar fi vrut să plece, dar regulile erau clare, hemofilia de care suferea nu îi permitea să își continue activitatea în următoarele perioade ale sarcinii. Închise organigrama și chiar înainte să dea comanda verbală de shut down, primi un mesaj nou de la departamentul PPMB. Reuși să nu se gândească la el în timpul petrecerii de rămas-bun din cafeteria, iar în drumul spre casă, la stația Greek Renascence, coborî din metrou și o luă pe jos. Simțea că o plimbare în aerul proaspăt de aprilie era tot ce are nevoie.
La intersecția cu strada Națiunile Unite, se opri și o apucă pe Sapienzia, unde la câțiva pași de
intersecție era ghereta lui Tasios. Aici se găsea cel mai bun gyros pe care l-a mâncat vreodată.
Oare să facă o nefăcută? Nu mai consumase carne reală de vreo câțiva ani buni, de când centrele de sintetizare 3D ajunseseră la standardele actuale de calitate. Mai bine nu. Și nu că ar fi fost de zece ori mai scump, dar se gândea că cine știe cum ar fi reacționat organismul ei și nu avea chef de vreo indigestie. Optă până la urmă pentru varianta cu carne de miel sintetizată la centrul APC, preferatul ei. Își răzbună însă constrângerea alegând varianta cu de toate. Se așeză pe una din băncile din fața părculețului de vizavi și mâncă gyrosul cu atâta poftă că nu știu de ce să îi fie mai teamă, că l-a mâncat așa repede sau că și-ar mai fi dorit unul. Pe clădirea-turn din față era reclama la ultimul concert colectiv de pe stadionul municipal. De când se descoperise că AI nu putea reproduce cu fidelitate absolută interpretarea vocilor umane colective, toată lumea se apucase de cântat. Și se cânta peste tot: la lucru, în puburi, în malluri, în teatre și amfiteatre, și se umpleau stadioane cu sute de mii de oameni care cântau la unison ca să își manifeste umanitatea inegalabilă și imposibil de reprodus. Mega tare și bizară antropologie.
Concertul se numea Kalós trópos – Cale bună și era organizat de comunitatea grecilor din oraș.
Fix când își vârî ambalajul de la gyros în buzunarul drept al cardiganului, auzi semnalul sonor de primire al unui mesaj. Da, da, știu. Nu mă mai frecați atâta la cap, lăsați dracului omul să se hotărască. Zâmbi când își dădu seama de ironia fină a acestui gând. Adică ea, omul, să se hotărască dacă își va înscrie copilul, tot un om, care avea deja și un nume – Ian, într-un program pilot în care urma să dețină încă din trimestrul trei de sarcină un bot personal pentru maximizarea potențialului (Personal Potential Maximizer Bot). Simțea cum îi curge prin vene, nu sânge, ci nehotărârea maică-sii. Și asta o paraliza. Când a auzit întâia oară de proiect, propus de o filială independentă a centrului la care lucra, i s-a părut sincer și indubitabil panaceul universal de care omenirea avea cea mai mare nevoie. Omenirea și ea. Îi era teamă de moștenirea genetică și de toate proastele alegeri pe care un om le poate face în viață și care îi puteau anula valorificarea potențialului. Iar despre potențialul uman se tot discutase în ultimii zece ani peste tot. Se gândea la maică-sa și la ce viață de căcat a avut doar pentru că părinții ei luaseră cele mai proaste decizii posibile. Pe tot parcursul școlii, auzise de la colegi cât de minunați sunt bunicii. Ei bine, pentru ea nu era valabilă chestia asta. Disprețuia tot ce ținea de bunicii din partea mamei, singurii care mai trăiau. De la casă, miros, haine, corpurile lor copleșite
neîndurător de boli, până la limitarea, ignoranța și defazarea care culmina cu tot ceea ce putuseră, dar nu făcuseră pentru mama ei. Își imagina uneori cum ar fi fost viața maică-sii dacă bunicii ar fi avut acces la un PPMB. Din cauza acestor gânduri, rămăsese și singura din toată filiala locală care nu finalizase terapia obligatorie la accelerator. Și tot din cauza lor se întrebase cum ar fi dacă pentru copilul ei nici măcar imaginat pe atunci, ar putea fi posibil așa ceva. Nu ar fi avut el astfel acces la cea mai bună variantă posibilă a lui? Acum copilul era acolo, în ea, un fapt concret și toate mesajele din inboxul ei necitite și urgente o somau să îi decidă viitorul. Da ori ba. Azi, acum. Dacă ar putea să îl compare peste vreo cincizeci de ani pe Ian cu PPMB cu Ian fără PPMB, ce-ar rezulta? Își aminti de profesorul de psihologie din liceu care spunea că oamenii sunt proprii lor arhitecți. Cu PPMB va mai fi Ian propriul lui arhitect? Scoase telefonul. Avea trei mesaje necitite, toate de la Office PPMB. La ghereta lui Tasios nu mai erau decât două persoane la coadă. Traversă și deveni a treia. Se hotărâse să își mai ia un gyros de miel. Cum să fie? Me kaló kréas, citi pe afișul cu meniul – cu carne bună, și adăugă imediat în gând, zâmbind și întorcându-și capul către clădirea-turn din fața părculețului, cu carne bună pe calea bună.

Cafeaua fierbinte îi opărește organele ruginite de la alcool, pastile și oboseală. Închide ochii. Unii o văd pe iubita dezbăracată, el își aduce aminte că la 11:39 trebuie să-i trimită șefei un email, (șefă care clar nu este o feministă care urăște toți bărbații, cu colecție de vibratoare acasă, și care bocește când se uită la pornache), iar la 12:24 caracterul său trebuie să meargă la budă în Metaverse. 

Deschide ochii. Se uită pe geam. Mai bine nu o făcea. Smogul pătează sticla, iar un porumbel cu carnea în descompunere se află pe pervaz. Mereu e câte o pasăre moartă, nu mai fac față la temperaturi ce depășesc patruzeci de grade vara și minus douăzeci pe timpul iernii. Clădirile sunt toate din sticlă și cărămidă gri șobolan, nici măcar vreun graffiti de prost gust să le mai ofere niște culoare. Aude alarma din microcipul pe care și l-a implantat, să poată deschide ușa de la casă mai ușor, chiar dacă nu mai ține minte când a fost ultima oară, când nu și-a mai comandat mâncarea prin dronă sau s-a dus la cinema să vadă un film, în loc să deschidă Netflixul pe ultima pârnaie de comedie romantică, fără substanță. Se pune în fața monitorului cu beculețe RGB și tastatura mecanică, care-l face să aibă un orgasm de fiecare dată când seara nu bea în prostie și ajunge să-și ducă veacul cu oameni virtuali prin World of Warcraft. Fiecare mișcare din mouse îi este monitorizată când se află la lucru, dar și în timpul liber. Trăiește în ultimele secunde de viață ale capitalismului, care se aseamănă dubios de tare cu legendara „1984” a lui Orwell, dar și cu „Ferma animalelor”, întrucât oamenii au ajuns să fie prea naivi să mai citească printre rânduri și se lasă conduși de niște porci, care le pregătesc în secret moartea.

Prima comandă apare pe ecran. Are trei minute la dispoziție. Cincisprezece secunde rămase…mai are un click, dar e prea târziu. Pe pereții camerei sunt proiectate reclame la pastile, care te ajută să te simți fantastic în timp ce fuți roboți de plastic, la secretele din spatele războiului nuclear care a nimicit jumătate din populația lumii (populație din lumea a III-a, evident) și la adevărul spus de către Dan Diaconescu, despre cazul Elodia. Mereu aceeași formă de tortură mascată, în care timpul devină o reclamă, iar omul este produsul. Viața e un ciclu nesfârșit în care oamenii își dau sufletul pentru corporație, îngurgitează reclame care pretind că le oferă esența trăirii și ajung să-și cumpere obsolescență programată de ultimă speță. 

Paradoxal, în ciuda climatului grotesc în care oamenii coexistă, el continuă să trimită mail-uri fără rost și să bage dopamină cu lingurița. Totul este cronometrat, mâncarea e sub formă de pastile, iar Africa nu mai există decât dacă-ți pui ochelari de realitate virtuală pe ochi. Ultima oară când a atins o femeie a fost în copilărie, înainte de a Treia Revoluție Cancel Culture, după care a fost decretat că orice contact fizic între un bărbat și altă ființă vie reprezintă o formă de abuz patriarhală. 

Așa că, uite-l, vaca de muls a tuturor și a nimănui, a unor concepte teoretice, care construiesc o așa zisă societate, o societate în care nimeni nu mai socializează, în care pentru a scoate un cuvânt pe gură trebuie să iei un infinit de  tratamente de anxietate. Tot ce i-a mai rămas este sticla de Absolut al cărui gât îl pupă în fiecare seară cu o pasiune de nestăvilit. Măcar de l-ar avea pe vreun Dumnezeu în pază, sau vreun Nietzsche care să-l facă să gândească, dar Sfântul Scroll, printre reclame mascate, a ajuns să prăjească și ultimul neuron funcțional.

Se stinge lumina. Are loc o pană de curent în tot cartierul. Purificatorul de aer se oprește, casa este acaparată de un praf roșu înecăcios. El se asfixiază. Mâine, clona sa se va trezi la aceeași oră, va face aceleași task-uri nenorocite, până când va muri și ea la un moment dat, pentru că acesta este cursul natural în anul 2040; omul este precum pasărea Phoenix, dar cu trăiri mult mai insignifiante până și de cât porumbelul, cu corpul aflat în descompunere pe pervazul geamului.

În corpul C al corporației Vision X, la cantina de la parter, Daria, Georgiana și Cosmina se pregăteau să ia masa de prânz.

– Cu ce vă servesc azi? le întrebă ospătarul-android și pe chipul-ecran al acestuia apăru un smiley-face verde.

– Eu vreau o friptură de lăcuste cu sparanghel și sos de portocale, te rog, spuse Daria.

– Azi îmi doresc omizi marinate la grătar cu risotto, spuse Georgiana.

– Ce hotărâte sunteți! glumi Cosmina, eu încă nu știu ce vreau.

Stătu un pic pe gânduri, plimbându-și ochii prin vitrinele cu mâncare și, în cele din urmă, spuse:

– Hmm…cred că un escalop de melci cu piure. Asta e tot, mulțumesc.

–  Să aveți poftă! zise ospătarul-android după ce le pregăti tăvile cu mâncare, emoji-ul 

zâmbăreț de pe ecranul lui căpătând o luminozitate stridentă.

Fetele se așezară la masă și începură să mănânce cu gândurile împrăștiate. După câteva momente de tăcere, Daria sparse gheața:

– Gata, deja e prea mult! Trebuie să luăm atitudine. E a treia oară în două săptămâni când Arpad mă ciupește de fund!

Cosmina și Georgiana aprobară din cap cu gura plină. Georgiana termină de mestecat și spuse: 

– Good luck cu reclamațiile! De când cu CEO-ul și cei din middle management plecați în teambuilding pe stația spațială a lui Musk, să trimiți Corei rapoarte, indiferent de natura lor, e ca și cum ai arunca bilețele în neant.

– Eu ce să mai zic, fetelor, continuă Cosmina, vinerea trecută când am stat peste program, știți, la plecare dau să ies din cubicle și mă trezesc cu Arpad care spăla cu mopul fix când să trec eu. Nu mi-a venit să cred ce-mi spune; cică: “iar te-ai găsit să murdărești podeaua proaspăt spălată cu labele tale de ursoaică!”

– Serios? ziseră Daria și Georgiana în același timp, la fel de șocate. Asta nu ne-ai povestit.

– Da! Mai face și body shaming, pișa-m-aș pe circuitele lui!

– Nu te micționa pe circuitele lui, s-ar putea să te curentezi, interveni ospătarul-android, prinzând din zbor fragmentul acesta de conversație, și ecranul lui afișă un emoji care face cu ochiul.

– Ce-au, frate, toți ăștia? Cine îi programează să fie așa mârlani și misogini? tună Daria, fulgerându-l cu privirea pe ospătarul-android.

– Mă scuzați un minut, vă rog! schimbă Georgiana subiectul, cercelul din urechea ei dreaptă emițând un semnal luminos. Da, mamă, nu pot vorbi mult, sunt în pauza de masă, spune…

Daria și Cosmina își lăsară colega să discute cu mama ei și continuară să mănânce în liniște.

– …bine, bine, am înțeles. Mai vorbim diseară, te sun eu, pup, pa pa!

Semnalul luminos emis de cercel se opri, iar Georgiana își înfipse furculița în ultima omidă marinată din farfurie, adunând cu ajutorul cuțitului și restul de risotto.

– Ce voia maică-ta? întrebă Cosmina.

– Pff, legat de holograma lui tata. Mi-a reproșat că, vezi Doamne, nu mai vreau deloc să merg cu ea la cimitir să vorbim cu răposatul. Cu imaginea lui, adică. I-am tot spus, mamă, știi bine că lucrez în corporație, de multe ori overtime, iar în weekend vreau și eu să ies în oraș cu prietenii, să mă distrez, nu am timp de chestii lacrimogene. S-a supărat, vă dați seama. 

Se lăsă din nou liniștea. La un moment dat, Cosmina spuse:

– Am un Tic-Tac cu nicotină, dacă vrei să-ți dau când ne întoarcem. Știi ce bun e împotriva stresului. 

– Nu, mulțumesc, sunt ok, răspunse Georgiana.

– Păi, fetelor, cred că ar trebui să ne întoarcem, uite, am primit deja semnalul, spuse Daria.

Într-adevăr, brățările smart de pe încheieturile celor trei angajate ale corporației Vision X vibrară la unison, anunțându-le că mai sunt cinci minute până se încheie pauza de masă. 

– Nu mai mâncați? le întrebă Georgiana, uitându-se la farfuriile lor pe jumătate pline.

– Nu-mi mai e foame, spuse Cosmina.

– Nici mie, zise Daria.

Se ridicară de la masă, un alt ospătar-android venind repede să se ocupe de curățenie și, în drum spre ieșire, Daria vorbi pe un ton cât se poate de serios:

– Dacă îl mai prind pe Arpad că mă ciupește de fund, îi trag un pumn în capul ăla cubic de vede numai pixeli verzi!

Cele trei colege schițară un zâmbet și ieșiră din cantină.

Când a deschis ochii, primul ei gând a fost nu o să fie o zi bună. A regretat imediat și a simțit un val de anxietate prea obișnuit. A fost suficient să se ridice în fund și să mormăie că Baby a și tras draperiile și i-a spus Bună dimineața. A măsurat temperatura și nivelul de oxigen din cameră, cu valori prea joase. Nivelul de praf de afară: 30%. Baby a decis că, după ce aerisește în mod natural, o să pornească o „curățenie generală”. Ea își deblochează manual telefonul la baie —cât stă pe toaletă, verifică mesajele. Nu ar trebui să facă asta imediat după ce s-a trezit. Mai întâi, self-care, apoi mic dejun, apoi telefon. Dar azi a decis că nu-i pasă. Tiago i-a trimis un mesaj: Am ars-o în REMu tău aseară? Își dă ochii peste cap. Crede că e o replică bună de agățat sau ce? Totuși, sexul nu fusese rău. Își amintește cum a izbit-o cu capul de tăblia patului din greșeală, tocmai când a pătruns-o și asta i-a trimis un val de plăcere aproape electric în tot corpul. Dacă nu și-ar fi cerut atât scuze după, poate că ar fi mers. Șterge mesajul. Oricum, cine mai are paturi cu tăblie din lemn azi? Poate ar trebui să-și ia și ea unul… 

Cât mănâncă, se uită la iar un alt unboxing & rating de-al lui Anais, colega ei de bancă din generală. De data asta, un aparat de clătite, Bubble Bubble, măsoară densitatea aluatului ca să știi din start dacă-ți ies clătitele aerisite sau nu. Anais zâmbește larg cât își pregătește gluma bombă, semnătura distinctivă, O să avem bule or ba? Închide video și încearcă să-și amintească dacă a avut zâmbetul ăla și la școală, dar nu reușește. 

Ai un apel de la mama. Vocea lui Baby nu se schimbă indiferent de veștile pe care le dă. La început, a setat-o să fie mai gravă și să spună totul cu intonație, își schimba vocea în funcție de cum percepea ea veștile și informațiile pe care i le dădea —cu alte cuvinte, o învățase ca-n palmă. Golul din stomac se adâncește. Se întreabă ce ar fi mai bine să facă. Să-i răspundă mamei sau să înceapă să lucreze puțin înainte să meargă la Centru. Să o asculte pe mama ei povestindu-i despre ultimul pelerinaj într-un sătuc din Africa unde „civilizația încă se formează” și „nu ai idee câtă viață e aici, oamenii n-au nevoie decât unii de alții”, să și-o imagineze în fusta ei lungă și înflorată, peticită din materiale vechi pe care a refuzat să le arunce; s-o asculte cum merge noua ei carte și să simtă distanța celor treizeci de ani dintre ele adâncindu-se ca un mormoloc în mocirlă. 

Alternativ, ar putea să verifice planul pentru azi și să revadă fondurile generoase recent primite la Centru. Să se gândească la studiul făcut cu Departamentul de Cercetare în Somn, să găsească o metodă eficientă să răspundă la întrebarea obsesivă a unui bun samaritean, Dar a fost etic studiul vostru? Își amintește privirea lui Miss T. din ziua aia. Își simțise inima bubuind în piept, centrul lor începuse să funcționeze din ce în ce mai bine, mai ales de când cu posibilitatea de a interpreta și „vedea” visele celorlalți în timp real. Miss T zâmbise ușor ironic, parcă atotștiutor, un pic zeflemitor, cu buzele arcuite doar pe jumătate, dar gestul era suficient să-i miște alunița din stânga în sus și s-o facă și mai impunătoare, și mai seducătoare. Miss T. se uitase direct la ea, de parcă îi spunea, ce zici, poți face asta și să rămâi intactă? De parcă era doar decizia ei. De parcă ea făcuse RMN-uri cu tableta în mână și notase indici, o mașină, probabil galbenă, un copac, probabil cu frunze uscate. De parcă nu Miss T. aprobase ideea ei de a face un studiu colaborativ cu cei de la Somn.

 Când o să meargă azi la Centru, sigur o să dea de Tiago și măcar nu o să-i spună iar gluma aia cretină despre un imoralist, un moralist și un amoralist intră într-un Centru de Etică, care sunt șansele să fie o întâlnire imperativă? De câte ori să spui aceeași glumă idioată? Și, în fond, ar putea fi noul lor studiu: e sau nu etic să faci un studiu colaborativ despre moralitatea analizării viselor celorlalți studiindu-le în fapt visele, chiar dacă și-au dat acordul? Adică unde e intimitatea? Dacă intri în capul cuiva și vezi ce visează, ce libertate mai are? Nici măcar acolo nu mai e singur? Poți să-l judeci după ce visează? E asta mai rău sau mai puțin rău decât a sta dezbrăcat în fața lumii? Dar subiectul, e exhibiționist dacă acceptă expunerea asta?

Închide ochii și-i ține strânși până când fața lui Miss T îi iese din minte. Cu tot cu aluniță. Cu buzele pline. Cu pomeții proeminenți. Și zâmbetul ăla parțial înfricoșător.

Mama sună a doua oară, zice Baby.În ecran, trece de la pămătuful praf unde-i prafu’ nu e prafu’  la aparatul care gătește singur, se curăță singur, se depozitează singur —și-ți dă și porecle (a ei e Floare de colț, nu are foarte multă imaginație. Pe vremea aia Baby avea și funcție de amuzament și râsese în hohote). Apasă pe Bubble Bubble. Add to chart.