– Îți amintești de seminarul de la Filosofie în care am vorbit despre cum ar fi o viață fără muncă?

El mă privește stând întins pe iarbă, lângă mine, cu mâinile sub ceafă. Deși nu îi văd fața, știu că zâmbește. 

– Da, am concluzionat că de fapt asta ne dorim, să ne întoarcem în Eden. Să fim liberi să ne mișcăm în voie prin natură, să nu ne îngrijorăm în privința banilor. Să putem crea. 

Cu mâna dreaptă mă joc printre firele de iarbă de sub mine. Timpul pare cu atât mai ireal cu cât fiecare zi seamănă una cu cealaltă de câteva decenii deja. Poate exact din acest motiv mi se pare atât de ușor să mă teleportez în timp, să mă simt ca atunci, la douăzeci și ceva de ani, când dezbăteam subiectul cu profesorul nostru din facultate. 

Deasupra noastră cerul e senin, în jur se aud doar păsările care vestesc primăvara întârziată. Noi am fost printre primii care au renunțat la muncă în favoarea controlului de la distanță al tehnologiei. Datorită acestei decizii, pot acum să-i cer lui Aleph, robotul nostru, să îmi aducă din casă un pahar cu apă. Cine s-ar fi gândit că viața poate să nu mai însemne mișcare, cum învățaserăm tot la Filosofie?…

– Nu mi-e dor deloc de muncă, i-am zis în repetate rânduri. Totuși, noi suntem privilegiați.

– Doar pentru că am prins oportunitatea la timp, știi asta. Gândește-te la foștii noștri colegi, îmi spune el, ridicându-se pe coate. 

Ne privim în ochi timp de câteva secunde. Arătăm mult mai tineri decât părinții noștri la aceeași vârstă. Liniile mele de expresie de pe față nu au avansat prea tare, iar cearcănele de sub ochi apar doar în momentul insomniilor – rare, dar prielnice. În serile acelea stau și lucrez la o nouă poveste. 

Aleph vine cu tava pe care se găsește un pahar curat cu apă și o farfurie cu prăjituri. L-am programat să se ocupe de curățenie la anumite intervale orare și, în rest, rămâne în stand-by până la noi instrucțiuni. După ce se întoarce spre casă, atenția îmi revine asupra conversației. 

– Cei mai pricepuți dintre ei, dar care proveneau din medii nefavorabile, și-au pierdut locurile de muncă în revoluția din 2030. Au sfârșit în fabrici de roboți pentru casă, trăind din salariul minim. În schimb, cei care chiuleau cel mai mult, dar erau ageri la minte, au ajuns ca noi: să gestioneze servere întregi printr-o apăsare de buton, să coordoneze echipe de producție, să fie mințile care implementează noi strategii de pe o zi pe alta. Singurul cost pe care meseria noastră îl presupune este timpul pe care îl alocăm conectării cu lumea tehnologică… 

În timp ce el duce la gură o prăjitură de pe tavă, un vechi sentiment mă străfulgeră.

– Nu ți se pare nebunesc cum noi am intuit toate astea? Noi, ca specie umană. Gândește-te la toate filmele SF și desenele din copilărie. Cum au putut ceilalți să rămână pe dinafară, să nu se adapteze? îl întreb. 

Știu deja ce urmează să spună în secundele de liniște care se așază între noi. 

– Am mai avut discuția asta. Nu trebuie să îți pară rău pentru ei. Până la urmă, s-a inventat câte un nou loc de muncă pentru toată lumea. Poate că nu suntem cu toții meniți să fim creatori. 

Mă gândesc la toate romanele și poeziile pe care le-am dus la bun sfârșit de la revoluție până acum. Eu și soțul meu ne-am angajat după facultate la prima agenție de SEO care a implementat inteligența artificială drept asistent virtual. De la asta și până la toate oportunitățile apărute ulterior în metavers a mai fost doar un pas. Fără nevoia de a mai tăia copaci, fără a mai trebui să apelez la serviciile unei tipografii, arta mea a prins aripi și a ajuns la un sfert din locuitorii planetei în doar câteva minute. Avatarele lor, care procesează informații mult mai repede decât ar putea creierele noastre să o facă vreodată, au fost puse la curent de apariția unor noi lecturi în funcție de preferințele personale. 

Stăruința și talentul s-au împletit pentru ca artiștii să fie dezgropați de sub maldărul de anonimitate sub care cei mai mulți dintre noi se ascundeau. Prin câte schimbări mondiale poate trece un singur suflet într-o viață? Mă gândesc la oamenii care au prins războiul, monarhia, regimul comunist și democrația în scurtul lor timp pe Pământ. Apariția metaversului și a tuturor locurilor de muncă ce au la bază inteligența artificială ne-au schimbat definitiv modul de trai. Au lăsat o puternică amprentă asupra definiției de ființă umană în sine, mi se pare. 

– Va fi oare vreodată suficient doar să trăim? îl mai întreb, deși mereu frământările mele îi provoacă reacții viscerale, care îl fac să mă trateze ca pe un copil. 

În timp ce ia încă o prăjitură de pe tavă, îmi răspunde pe un ton răspicat:

– Ți se pare că facem altceva? Aproape că nu mai există muncă fizică. Aproape că nu mai există un spațiu fizic, per se. Ne reîntoarcem la natură, salvăm planeta pas cu pas. Suntem în viață abia de patruzeci și ceva de ani și pare că aștepți deja să mori. 

Știu că nu mai are rost să îl contrazic, așa că îmi continui ideile în gând. “Poate că acum suntem mai în contact cu noi înșine decât am fost vreodată înainte sau, cel puțin, avem toate șansele să fim. Poate că munca a căpătat acum o cu totul altă valență, mult mai apăsătoare decât ar fi fost datul cu sapa vreodată…”

Culeg o floare răsărită lângă mine și nu pot decât să mă întreb, privind-o:

“Oare ce e de preferat: o viață plină de plăceri nesfârșite sau o evoluție care nu-ți permite nicicând să te odihnești?”

Abia astfel se pune problema în urma revoluției tehnologice. 

Își pune pantofii vișinii de alergat – n-a mai alergat din 2025, dinainte de operația la menisc, dar tot numai pantofi sport poartă – și ia cele șase lese rulate frumos de pe pantofar. Bruno, Luci, Boris, Bidonel, Tigruța și Doamna Zuluf încă mai au nevoie de lecții de mers în lesă, au abia o lună de când i-a adus în Giulești de pe bucățica aia de câmp de lângă Lacul Morii. Maximum 500 de metri pătrați au ma rămas neînghițiți de PUZurile celui mai nou manager din lunga serie de șefi workaholici și entuziaști ai Zonei 653, dar oamenii tot găsesc loc să abandoneze câini și acolo.

La ei, în zona 654, nu mai sunt deloc maidanezi, de aia trebuie să caute prin alte părți pentru doritorii de animale de companie. Uneori merge prin satele din jurul metropolei, în general aici s-au mutat cei care prin anii ʼ20 lucrau în IT și ei au rămas cu nostalgia roboțeilor de companie, mai că nu observă dacă se rătăcește vreun animal viu prin grădinile lor aranjate la centimetru. Oamenii sunt de treabă, nu se sperie de câini și nu vor să le facă rău, dar nu știu pur și simplu ce să facă cu ei. Și aici începe jobul lui Vali.

Nu la pet foster parents-a gândit prima dată când chiar nu a mai găsit niciun job administrativ, prin ʼ27. La început a simțit doar panică, se trezea că îl taie diareea cînd mai avea cinci minute până la următorul interviu, îl începea deshidratat și cu fața lac de transpirație, cu respirația sacadată și mâinile și picioarele aproape paralizate. Camera senzorială a laptopului absorbea mirosul fricii lui, era
imposibil să mai convingă pe cineva că va putea transmite informații coerente despre coordonarea activității unui birou. Nimeni, nici uman, nici AI, nu ar fi învățat de la el decât frica de a fi înlocuit.

Așa că după câteva luni nu s-a mai gândit decât cu ce să își trateze frica (cu dragoste, așa ziceau cărțile de self help). A avut noroc cu venitul minim garantat, a intrat la fix, pe la începutul lui 2028. Era
clar că nu mai poate locui în Aviației cu banii ăștia, 600 de euro cu totul, așa că primul pas a fost să se
mute lângă locul unde era cel mai fericit, unde nu era niciodată singur: stadionul Rapidului. Noi suntem efemeri, Rapid va fi mereu aici, zicea cântecul. Și așa și e, uite, copiii vin atât de mulți la fotbal că a trebuit să fie introdus criteriul zonei. Numai giuleștenii get beget, din zona 654, se pot înscrie la Rapid.

Acum îi pare și mai rău că nu a știut atunci să îi spună Luizei ce îl durea (să o vadă bând până nu mai știa de ea, până cădea pe jos sau se certa cu lumea sau i-o aducea câte un taximetrist pe brațe acasă), că i-a întors spatele, prea rănit de fuga ei. De ce nu îi era el de ajuns, de ce trebuia să se ascundă în sticlele ei? Dacă ar fi știut să se deschidă față de ea, poate ar fi contat. Acum ar fi avut toate șansele să fie bine, nu doar cu pastilele antialcool, dar sunt terapeuți specializați pe dependențe și e centrul
ăsta de recuperare minunat, în mijlocul parcului, ca în fiecare dintre zone. Acum nu mai e o rușine să
suferi, e o rușine doar să îl lași pe altul să treacă singur prin asta. Acum nu mai trebuie să își dea sufletul pe răzătoarea corporației, să îl treacă prin formule de excel de care, de fapt, nu a avut nimeni nevoie niciodată. Acum ar fi putut să aibă grijă de Luiza. Și ar fi putut să aibă și ei un băiețel, cu cîrlionții ei și ochii lui negri, pe care să îl ducă la copiii Rapidului.

Dar are câinii. Îi momește cu mâncare și cu vorbe de dragoste pe care le-ar fi zis copiilor lui, dacă îi avea. Îi înfășoară în pături, uneori un prosop îi ajunge pentru puiuți și îi aduce la el în curte. Clinica veterinară comunitară e la 5 minute de el. Are grijă de ei până sunt sănătoși și gata de adopție definitivă. Vecinul Tudor l-a ajutat să facă o aplicație simplă, prin care promovează cățeii și îi monitorizează la noile lor case. Oricum sunt toți în zonă și îi poate vizita oricând, chiar și cu picioarele
lui bătrâne.

Nu și-a mai revenit niciodată după operația de menisc, deși acum i-ar putea printa un cartilaj nou, dar simte că îmbătrânirea e parte din ce îl păstrează om. Articulațiile proaste, oamenii care cântă și înjură pe stadion la fel ca acum 20 de ani, se descarcă de durere și se încarcă de dragoste (Rapidul e doar pentru cei care vor să se simtă îndrăgostiți în fiecare zi, i-a zis Luiza când l-a dus prima dată pe Giulești) și cățeii. Niciun câine nu se va uita veodată într-un ecran așa cum se uită în ochii lui.

Aparatul de cafea bâzâia încet în timp ce lichidul brun se prelingea pe pereții cănii pe care Ion a primit-o cadou de la fiica sa, în urmă cu mulți ani. Era liniște în birou și i-ar fi plăcut tare mult să poată schimba o vorbă cu cineva. Să povestească despre ultima știre pe care o auzise cu o seară în urmă, despre cum China a decis să infuzeze capital în Rusia pentru a o salva în urma eșecului pe care l-a suferit în 2025 când a pierdut definitiv războiul cu Ucraina. Văzuse multe la viața sa. A trecut cu bine de pandemie, de nenumăratele cutremure și chiar a adăpostit câțiva ucrainieni pe timpul războiuluii, însă nu și-a imaginat vreodată că tehnologia avea să-i fie un dușman atât de acerb.

A luat o gură din cafeaua amăruie și a aruncat o privire în jur. Era înconjurat de aparatură sofisticată care a costat milioane de euro. Ar fi putut să accepte oferta pe care a primit-o cu zece ani în urmă din partea firmei și acum ar fi ieșit anticipat la pensie. Dar cum să accepte să stea acasă lipit de un laptop sau o tabletă? Asta ar fi însemnat să se izoleze complet. Era un om sociabil, astfel a refuzat politicos oferta și a rămas la birou. 

Și-a ridicat încheietura pentru a vedea cât era ora și s-a întors la locul său.  

— Mă scuzați! Se poate? 

Ion și-a întins gâtul pentru a vedea dincolo de plexiglas. În capătul sălii era un bărbat cu un dosar în mână. 

— Da, veniți aici! l-a invitat. Cu ce vă pot ajuta? 

— Îl căutam pe Mihai. 

— Mihai? a ridicat Ion din sprâncenele stufoase pe care a uitat să și le tundă înainte să vină la muncă. 

— Da, Mihai. Nu i-am reținut numele de familie. E mai scund și… 

— A! Nu mai lucrează aici, i-a zis scurt. 

— Nu? Dar am vorbit cu dumnealui acum o săptămână, s-a agitat bărbatul. 

— Se prea poate, dar vă spun că nu mai lucrează aici. Vă pot ajuta cu ceva? 

— L-au dat afară, așa-i? 

Întrebarea bărbatului și înverșunarea cu care vorbea l-au surprins pe Ion. 

— Nu știu să vă dau detalii, îmi pare rău. 

— Lăsați că știu eu! Se întâmplă peste tot. Chiar ieri, la noi la birou, au concediat câțiva oameni. Cică se fac restructurări. Ce restructurări? Vor să ne înlocuiască cu mizeriile lor tehnologizate! și-a întors capul și i-a făcut semn către colegul robot. 

— Ce să facem? Astea-s vremurile, a ridicat din umeri resemnat. 

— Și mie cine-mi rezolvă problemele? 

— Vă pot ajuta eu, dacă îmi spuneți despre ce este vorba. 

— Vreau să plătesc impozitul la casă pe anul ăsta și anul trecut. 

— Știați că e mai ieftin dacă plătiți online prin ghișeul.ro? Beneficiați de douăzeci la sută reducere în perioada aceasta. 

Atât Ion cât și bărbatul și-au îndreptat privirile spre monitorul de pe perete de unde s-a auzit vocea feminină. 

— Vedeți? Vi se pare corect? Douăzeci… dar dacă vin aici am cinci la sută! Să mai zică cineva că nemernicii nu ne bagă pe gât digitalizarea asta! Pot să vă întreb ceva? 

— Spuneți! 

— Cum de nu v-au concediat? Să-mi fie cu iertare, dar nu mai sunteți în floarea vârstei, a mustăcit bărbatul care nici el nu părea a fi prea tânăr. 

— Pentru că mai există clienți ca dumneavoastră care preferă să vină la ghișeu, cu dosar cu șină, să stea la coadă și să discute cu o persoană, nu cu un robot. 

— Suntem pe cale de dispariție. Ce o să se aleagă de lumea asta când o să ne vină rândul? 

— Cine știe? Cartea de identitate? 

Bărbatul s-a scotocit prin buzunare și a scos în cele din urmă un buletin vechi. 

— Nu l-ați schimbat, a sesizat Ion.

— De ce să-l schimb? Ca să mă urmărească ăștia la fiecare pas? Să mă controleze? 

Era clar, bărbatul era extremist. Făcea parte din categoria celor care detestau digitalizarea cu toată ființa. 

— O mie de roni. 

— Cât? 

— Pentru anul precedent și acesta aveți de plată o mie de lei. 

— Hoție la drumul mare! s-a revoltat bărbatul în timp ce a scos câteva bancnote de plastic. 

— Îmi pare rău, dar acceptăm doar plata cu cardul. 

— Cum adică? 

— Nu vă pot încasa numerar. Puteți plăti doar cu cardul. 

— De când asta? Luna trecută am plătit o amendă cash. Mihai mi-a încasat cash. 

— Îmi pare rău, dar nu avem cum. Nu la ghișeu. Puteți, în schimb, să mergeți la acel robot și să depuneți numerar. 

— Deci orice aș face… într-un final tot la nenorociții ăștia de roboți ajung. 

— Ce să fac? 

— Așa-i! Ce să faceți? 

Bărbatul i-a aruncat un zâmbet și s-a îndreptat spre robotul din capătul sălii înjurând printre dinți. 

Era doar o chestiune de timp. Se preconiza că în vreo doi-trei ani sau cel târziu prin 2045, totul avea să se digitalizeze. Urma să se lucreze doar de acasă, școala și facultatea să se desfășoare online, toate tranzacțiile să se plătească doar cu cardul și doar în câteva domenii mai aveau să existe angajați. Însă Ion nu-și mai bătea capul cu toate astea. Mai avea foarte puțin până să iasă la pensie și să se retragă la casa de la țară, unde tehnologia încă nu-și înfipse colții.   

În timp ce soarele se înălța deasupra metropolei, Ava a ieșit din locuința ei și a cercetat împrejurimile. Orașul de 15 minute se mândrea cu o multitudine de facilități, inclusiv magazine și clădirea de birouri a companiei sale, toate ușor accesibile pe jos. În timp ce vedea indivizi care făceau jogging și se plimbau cu bicicleta pe bulevardele vaste și pline de verdeață, vehiculele automate treceau pe lângă ea fără să scoată niciun sunet.

Ava lucra ca director de creație la o firmă de marketing. Deși poziția ei îi permitea flexibilitatea de a opera de la distanță, atât timp cât respecta termenele limită, în ultima vreme fusese chinuită de un sentiment de deficiență. Persista convingerea sâcâitoare că aportul ei era neglijabil în marea schemă a lucrurilor.

În drum spre serviciu, Ava nu a putut să nu perceapă automatizarea tot mai accentuată a orașului. Mașinile supliniseră sarcini care altădată erau îndeplinite de către ființe umane. Se întreba dacă profesia ei va deveni învechită, suplinită de către inteligența artificială și robotică.

La locul ei de muncă, Ava a participat la o întâlnire cu directorul general, care a expus viziunea de viitor a companiei. Acesta a lăudat importanța inovației și a creativității, explicând că firma angaja exclusiv talente de top. Cu toate acestea, Ava nu s-a putut abține să nu se simtă ca și cum ar fi fost o simplă piesă din mecanism, ușor de înlocuit de către cineva care posedă o tehnologie sau un talent superior.

În timpul orei de prânz, Ava s-a plimbat prin oraș, minunându-se de grădinile comunitare în plină dezvoltare, de adăposturile pentru animale și de instalațiile de artă publică. Aceasta a făcut-o să se gândească dacă nu cumva existența înseamnă mai mult decât să muncești din greu.

Reflecțiile Avei au fost întrerupte de un mesaj de la o prietenă, care o chema să se alăture unei noi inițiative axate pe conștientizarea socială și de mediu. Proiectul urmărea să creeze spații verzi și să păstreze biodiversitatea în oraș. Inițial ezitantă, Ava a acceptat în cele din urmă, recunoscând că era o temă apropiată de inima ei.

După serviciu, Ava a ajuns la locul de desfășurare a proiectului, unde o aștepta un grup de voluntari pasionați. În următoarele câteva ore, au plantat copaci, au îngrijit grădina și au construit un adăpost pentru păsări. În timp ce lucrau, au discutat și au râs, creând un sentiment de camaraderie și de comunitate cum Ava nu mai experimentase niciodată.

În timp ce se întorcea spre locuința ei, Ava și-a dat seama că găsise ceva după care tânjea. Nu era vorba despre inovația și creativitatea pe care le cerea slujba ei, ci mai degrabă despre sentimentul de scop și de apartenență care decurge din eforturile depuse pentru o cauză mai mare.

În lunile care au urmat, Ava și-a împărțit timpul între ocupația sa și inițiativa socială și de mediu. Ea a descoperit că, pe măsură ce dedica mai mult timp proiectului, avea sentimentul că este mai împlinită.

Într-o zi, Ava a fost chemată în biroul superiorului ei. Îngrozită de gândul că va fi concediată, a fost uimită atunci când șeful ei i-a lăudat implicarea în proiect. El a anunțat că firma inițiase o nouă campanie de promovare a dezvoltării comunitare și a conservării mediului și a implorat-o pe Ava să fie vârful de lance al acestui efort.

Ava a fost luată prin surprindere. Nu s-a așteptat niciodată ca proiectul ei de suflet să fie integrat în slujba ei. Cu toate acestea, atunci când a acceptat propunerea, a știut că era exact ceea ce căutase tot timpul.

În timp ce se îndrepta spre casă, Ava a perceput dintr-o nouă perspectivă imaginea urbană. Orașul de 15 minute nu era doar o locație convenabilă pentru a locui și a munci, ci și o comunitate în care ea își avea locul. Recunoștea că viitorul prezenta multe obstacole, inteligența artificială și automatizarea amenințând să facă redundante numeroase profesii. Cu toate acestea, ea a rămas optimistă, știind că existau modalități semnificative de a lucra și de a face o diferență în lume.

În cele din urmă, Ava și-a dat seama că munca nu înseamnă doar a obține un salariu, ci și a găsi un scop și o semnificație în viață. Descoperise că împlinirea și pasiunea nu proveneau doar din profesia sa, ci și din participarea sa în comunitate și din eforturile sale de a avea un impact pozitiv asupra mediului. Orașul de 15 minute din 2040 nu era doar un loc în care să trăiești, ci un loc în care să te dezvolți, un loc în care indivizii își pot găsi un scop și pot face diferența. Ava își găsise locul în această comunitate și era încântată să vadă unde o va purta aceasta în continuare.

Leon se trezise ca-ntotdeauna la 7, alarma nu dădea greș. O avea în creier, conectată wireless la sistemul neuronal. Întocmai ca stimulatorul cardiac de pe vremuri, emitea un impuls care-l trezea la propriu. Nu era doar un semnal că trebuie să se trezească. Era o alarmă efectivă, o trezire ca atare, cântată la muzicuță. Nu o putea amâna. Nu își putea prelungi somnul. Până să se gândească s-o facă, era deja sus, activat pentru o nouă zi, cu o bănuială tot mai sâcâitoare înșurubată în creștet.

Nimic nu părea să anunțe o luni deosebită. Soarele sus pe cer, ochii în cap, capul pe gât. Ca mereu, din momentul în care făcea ochi – la propriu, simțind cum îi apar dintr-odată cele două bile umede în orbite, ca și cum pe timpul nopții fața i-ar fi fost netedă sub arcade – totul se năpustea-n funcțiune. Draperia de soare se dădea-n lături, lăsând să pătrundă lumina dimineții în apartament. Geamul se deschidea singur, lăsând să pătrundă aerul dimineții în același apartament. Robotul din bucătărie măcina cafea proaspătă și pregătea micul dejun ca la carte, aliniind felioarele de salam vegan pe farfuria made in IKEALAND, alături de cubulețele de brânză cheddar tăiate la milimetru cu laserul din dotare, totul asezonat cu al treilea ingredient, legumicola magică a zilei, care putea fi, pe rând, castravetele de Azore, măslina mastodont, roșia mutantă comună etc.; între timp, se prăjeau și cele două felii de pâine concentrată. Când Leon ieșea de la duș, întâmpinat de umerașul cu hainele pentru acea zi, măsuța de o persoană era deja pusă, cafeaua aburindă, nu mai trebuia decât să dea pe gât totul și să plece odată. Nicio milisecundă pierdută.

Nu se mai lucra de acasă, nici remote, nici hibrid, oamenii se teleportau direct în cubicule ocru. Degeaba locuia în Manhattanştur, cum se lăuda colegilor de altă naționalitate care picaseră la geografie, degeaba era la 15 minute pe jos de orice ar fi avut vreodată nevoie. La 9 fix era musai să fie la birou. În biroul din Tokyo. În fața celor trei monitoare. Din tot drumul, ca să ajungă acolo, cel mai mult îi lua până la ex-portul din piața Avram Iancu, deocamdată unicul din tot Cluj-Napocensul, care cu tot supranumele de Silicon Valley de Portsilvania mai avea câțiva ani buni de așteptat până la amplasarea altor asemenea teleporți interstatale. Urma mia de pași dintre in-portul situat imediat sub Shibuya Crossing și cubul său de lucru. Cuibul de ocru. Făcea mereu comparația asta, micul joc de cuvinte. În timp ce liftul se repezea la etajul 30.

Până la ex-port cobora așadar cu metroul. O singură linie fuseseră-n stare, și Leon se întreba fără-ncetare cum de arseseră etapele tocmai acolo. În păienjenișul din Tokyo, se circula în toate direcțiile, traiectoriile împânzeau cerul ca niște linii melodice, așa că teleportarea fusese o gură de aer. Numai că din ea inspirau toți muncitorii pământului amenințând să se sufoce în masă, ba chiar să rămână blocați la treimea drumului, în acel Interspace de neconceput.

Avea în plan să-și achiziționeze la un moment dat o muzicuță de-acolo și să se teleporteze cu tot cu ea după o nouă zi, aceeași, petrecută în fața acelorași trei monitoare. Și-ar fi scurtat și mai mult timpii de așteptare. Le-ar fi cântat oamenilor simpli și sofisticați, ar fi făcut ceva util pentru societate. Cu metroul făcea per total o jumătate de oră: busul sau pașii până la gură, coborâtul pe scările rulante, cursa propriu-zisă din Florilor Vest până pe Memo, apoi suta de metri până la ex-portul de sub călcâiele lui Avram Iancu, varianta cât de cât acceptabilă – statuia fusese regândită proporțional și refăcută prin imprimare 3D, după zeci de ani de ironii la adresa acelei arătări, depășite în urâțenie doar de cupola bisericii greco-catolice din celălalt capăt al centrului Ardealului ecumenic. S-ar fi mulțumit însă și cu trotineta. Își amintea în aproape fiecare dimineață când se închideau ușile cum, copil fiind, aflase din ochii tatălui său ce înseamnă uimirea:

— Mâine inaugurează ăștia linia magistrală, moștenire de la tătuca Boc! De-acuma te sui în metrou, Leonică, și hopa în centru, la aeroport, la Vivo și Iulius. Hai să te pupe tata, n-o să te mai care el peste tot cu mașina.

Trecuseră douăzeci de ani de atunci, era momentul pentru ceva nou, care să nu sperie atât de mult ca teleportarea (o puseseră-n practică niște foști colegi de la Universitatea Tehnică; lucrare de pionierat ca la carte, cu ex-porturi plasate în punctele cheie, unde materia devenea brusc energie întunecată și permitea morți urmate de învieri pe alte meridiane: clonarea celulelor, astfel încât ieșeai mereu altul dincolo, și reveneai tot același dincoace). Da, nu o să mai aștepte. Chiar în ziua aceea, după orele pierdute la muncă, o să-și cumpere muzicuța Suzuki mult visată și-o să compară cu ea sub statuia renovată, cea cu tulnicele chemând corporatiștii la oaste. Cum apăreau alții cu tot felul de suveniruri, care mai de care mai exoftalmice și exotice – ba un magnet 3D pentru frigiderul autonom, ba o pisică mecanică maneki-neko sau te miri ce alt animal de companie pe roți –, de ce n-ar fi putut și el să uimească – în plus, într-un fel ce promitea să fie atât de util?

Până să-și dea seama, ajunsese deja în dreptul ușii rotative ce ducea la ex-port. Nu văzuse pe nimeni în tot acest timp. Oamenii umblau bezmetic pe stradă, ca orbii, cu ochelari conectați, mereu cu harta încorporată în față. Nu se mai vedeau niciodată în carne și oase, recunoșteau proiecții, omuleți scanați în timp real din sateliții nemuritorului Musk, o poleială meta totul.

Abia când s-a văzut înaintea porții și-a dat Leon seama că nici nu plecase. Cumva se blocase în spațiul acela intermediar ocru, în care nu-i rămânea decât să asculte în buclă Ennio Moricone, „L’uomo dell’armonica“.

De-acum, notele muzicuței cădeau în gol și totul părea să anunțe o veșnicie deosebită. Soarele nu existase nicicând – era undeva jos, apusese la est –, ochii ieșiseră din orbite, capul se deșurubase.

Angela intră în cafenea însoțită de o tânără ce purta ochelari de soare și un palton negru, lung din cap până-n picioare. Era o zi de ianuarie însorită – ca toate zilele de iarnă din ultimul deceniu.

Deși avea 55 de ani, Angela nu-și arăta vârsta; se lăuda cu un fizic ce îndeplinea standardele vremii: părul brunet și bogat, tuns până la umeri, fața lipsită de riduri, buzele pline, iar trupul încă se păstra zvelt sub un trenci roșu care-i îmbrățișa formele. 

Femeile se îndreptară spre ecranul care le indica mesele libere. 

– Mai în spate, îi șopti tânăra, ușurată să descopere că majoritatea meselor erau goale.

Angela alese cel mai îndepărtat colț, în spatele unui acvariu care funcționa ca un perete ce le ferea de privirile nedorite. Când se așezară, o lampă se aprinse deasupra lor. 

Vă rugăm să alegeți ce doriți să mâncați. Meniul zilei este… 

Două ecrane se ridicară de sub masă în dreptul fiecăreia.

– Ia zi, draga mea, ce vrei? Fac eu cinste, zâmbi Angela. 

Cu umerii aplecați, Smaranda minți că e sătulă. Angela alese câte o apă, o cafea și o prăjitură pentru fiecare. 

– Nu-ți dai ochelarii jos? 

– Ba da…

Angela se înfioră când îi văzu paloarea feței, ochii roșii și cearcănele adânci. 

– Nu te-am mai văzut de 5 luni, de când ai plecat de la noi. Unde lucrezi acum?

– Nicăieri, oftă fata.

– Cum așa? La cum te știu eu, cred că se bat companiile pe tine!

– Care companii? Alea care monopolizează 2-3 continente? 

Smaranda își regretă furia, însă Angela părea înțelegătoare. Se întreba dacă o citea bine, acum că înfățișarea oamenilor putea fi schimbată în câteva ore. 

Când era mică, înainte ca întreaga ei familie să moară în marea pandemie din 2033 (când avea doar 20 de ani), părinții ei spuneau des vorba asta: ochii sunt poarta către suflet. Acum nu știa ce să creadă.

O ospătăriță înaltă și frumoasă, îmbrăcată într-o uniformă ce imita albastrul acvariului, le servi. Smarandei îi zbură gândul la copilărie, când ospătarii nu erau toți trași la indigo.

Abia aștepta să simtă gustul prăjiturii cu ciocolată din fața ei. De câteva săptămâni nu mânca decât din nenorocitele de fast-food-uri, unde carnea nu mai era de mult carne, iar cartofii, nici atât… Acolo ospătarii nu erau top-modele, ca aici, ci doar roboți.

– Te rog, o încurajă Angela. 

Smaranda savură prăjitura din plin, iar Angela o privea lung, întrebându-se ce i s-a întâmplat. Ea o recrutase pe Smaranda în echipa de publicitate, pe când era studentă la Arte. Așa ajunseseră să fie colege la gigantul Self-iMprovement, acolo unde tehnologia și știința se împleteau pentru a face perfecțiunea fizică a oamenilor posibilă. Compania avea o filială inclusiv în capitala fostei Românii. 

Deși cu 20 de ani în urmă se credea că AI-ul ar fura joburile artiștilor, sau că roboții ar înlocui munca de jos, realitatea a fost cu totul alta: cele mai afectate au fost joburile de mijloc. Meseriașii aveau locul lor de onoare, iar în birouri nu rămăseseră decât cei creativi și pregătiți, care știau să jongleze cu noua tehnologie.

– S-a întâmplat într-o seară, începu Smaranda, rușinată. Rămăsesem singură la birou. Am urcat la etajul 15, căci aveam nevoie de un document din sertarul digital al unui coleg. În lift, m-am întâlnit cu șeful mare, de peste ocean.

Angela făcu ochii mari, sorbind din cafea.

– În 10 de ani de când lucrez la ei, abia dacă l-am văzut de 2 ori… cum ai avut tu norocul ăsta?

– Noroc?! Smaranda se strâmbă. Băuse. Aveam să descopăr asta când s-a apropiat de mine. Am încercat să fiu drăguță, să refuz politicos, să-mi văd de treabă. Doar era șeful mare, nu? Un zeu, cunoscut în toată lumea asta. Nu m-am putut apăra.

Angela îi luă mâna într-a ei.

– Te-ai împotrivit?

– Da, normal! Oricine ar face-o!

Femeia tăcea, știind că ea n-a făcut asta. 

– Ai putea crede că mi-a plăcut, că-i un bărbat frumos, până la urmă, cu toată tehnologia companiei lui. Dar nu. Acum, la 77 de ani, arată de 30. Puterea lui e pe măsură, nu e a unui bătrân. Următoarele zile am încercat să mă port normal, să ascund vânătăile…

– De-aia ți-ai dat demisia?

– Demisia?! M-a dat afară, răspunse contrariată. 

– Noi asta am înregistrat în acte. De ce te-a dat afară?

– Fiindcă m-am împotrivit. 

Angela știa: nimeni nu i se împotrivea.

– Sunt complet singură. Prietenii fug când nu ești în sistem. Știi cât de mare e concurența: mulți oameni, puține posturi. Chiar și după pandemia aia când au murit 2 miliarde… degeaba. 

– Fata mea, ești foarte bună. De ce nu te-ar angaja nimeni?

– Scanează-mă.

Smaranda își îndreptă spatele și așteptă ca Angela să ridice încheietura mâinii în dreptul ei, iar pielea fină să se lumineze.

– Nota 5,8?! Păi nici cei din agricultură n-au calificativul ăsta. Tu aveai 9,7! De ce nu-ți mai apar istoricul și aptitudinile în aplicație?

– Avea relații. Toți fug de mine când mă scanează. 

– De ce nu mi-ai zis mai demult?

– Nu știu. Dar acum sunt lefteră. Mănânc o dată pe zi. M-am mutat din apartamentul meu din parcul central la periferie, într-un cămin. M-am dus și la agricultori, dar nu te iau decât dacă ai peste 6.

Femeia îi promise c-o s-o ajute.

Smaranda nu zise nimic. Doar își descheie primii 3 nasturi ai paltonului. Angela făcu ochii mari și-și duse mâinile la gură.

– Și mai e și asta. Cu asta am rămas după seara aceea. 

– O, Doamne! Acoperă-te la loc! se agită femeia. 

– Un caz la 50.000! Când eram mică, cazurile de infertilitate căpătau popularitate. Acum, fără tehnologie, n-am mai putea procrea… Și mai știu că dacă aș spune cuiva… aș ajunge acolo. De-asta nu pot să plec în altă parte. 

– Știu, scumpo, te-ar face cobai. Cine mai știe?

– Doar tu. Dar tu trebuie să mă ajuți să îi spun și șefului…

Mi s-a spus că am fost născut prematur. Am stat câteva săptămâni bune într-un incubator. Cred că mă simțeam la fel precum puii de găină crescuți de mama. S-au născut acum căteva zile, iar temperatura lor corporală este întreținută de o lampă care emite o lumină roșie. Mama lor înseamna căldură. Trebuie doar să le schimbi apa zilnic și să fii atent ca sistemul de încălzire să fie mereu aprins. Repetam în minte cuvintele mamei în timp ce stătea în prag și-și flutură mâinile în semn de salut. Sună mai mult a supraveghere decât a grijă. Poate n-aș fi acceptat să vin, dar aveam nevoie de mai mult aer și de mai multă priveliște decât cea care se putea vedea dintr-un balcon, iar aici aveam o grădină la țară. Munca îmi permite să lucrez în fiecare lună de altundeva, deși nu o fac neaparăt. Acasă a încetat să mai fie un termen stabil, e doar un mediu de tranziție. Iubirea are mereu alt chip. Fiecare relație încheiată cu un loc, un job, anumiți oameni, reprezintă o oportunitate de schimbare, de a deveni mai bun, de a-ți da seama ce vrei cu adevărat. Singura stație terminală e moartea. 

Aparatul de cafea de aici încă mai are butoane. Asta face cafeaua să pară mai amară. Așez cana cu inscripții zodiacale pe măsuța din terasă. Laptop-ul se deschide. Ecranul se luminează. Am uitat de pui. Mă întorc spre cutie. O mișcare frenetică. Puii se îngrămădeau într-un cerc, păreau că mănâncă. I-am împrăștiat cu mâna. Unul dintre ei zăcea nemișcat pe fundul cutiei. L-am luat în palmă. Era încă cald.

Computer not connected. Make sure you have an active Internet connection.

Ceasul gemu orgasmic. Așa-l setase Pricop.

– Ți-a ejaculat ceasul, trebuie să pleci la muncă, zise buimacă Vera și se întoarse pe partea ailaltă. 

Pricop se așeză pe marginea patului, amețit. Își frecă tâmplele, căscă și-și încordă de câteva ori mușchii ca niște parâme de corabie. “Cafea”, gândi el și auzi în bucătărie ibricul din wolfram pe unde theta cum se alimentează cu apă și își activează funcția de fierbere. “Vreau ceva mai tare azi”, plusă, și încă o linguriță de cafea fu aruncată în ibric. Pricop nu mai lucra oficial de vreo cinci ani. Vera nu știa asta, nu mai știa aproape nimic despre el, deși încă mai împărțeau patul.

– Ești o proastă! îi spusese el acum zece ani. Numai mâncare și curățenie vezi, la fel ca mă-ta. Și pe fiu-tu, stai numai în curul lui. Mai lasă-l să se descurce singur, are cinșpe ani. Mai ia o carte, hai să ieșim la un teatru, la un concert. 

– Sunt proastă că te spăl și te calc ca să-ți faci tu mendrele cu cine vrei? se revoltase Vera și ieșise trântind ușa Dedeman a apartamentului.  

Atunci se spărsese buba neiubirii între ei, copsese prea mult în timp. Deși locuia la parter, Pricop avea aspirații înalte. Făcuse economii, investise la bursă vreo douăzeci de ani și se pensionase singur la cincizeci și trei. Venituri pasive, deh, pentru că statul nu mai dădea de opt ani pensii, nu mai avea de unde.

Acum, Pricop pleca de-acasă doar ca să se mențină în formă. Mergea la sală, alerga în parc, citea în garsoniera cumpărată fără știrea Verei. Uneori, își oblojea libidoul cu câte-o întâlnire intercontinentală de treizeci de minute. Atât dădea voie deocamdată aplicația de teleportare. Avea un part-time cu agenția lui Marcel, ce recruta femei de companie de lux. Se legalizase prostituția, iar fetele din România aveau mare concurență de-“afară”. Jobul lui Prichi era să le testeze pe cele care ajungeau la “oamenii de sus”. De când mânca quinoa și biftec de greieri era într-o formă sexuală pe care n-o trăise nici la treizeci de ani. Iar Vera nu mai făcea parte de mult timp din acest ritual. De prin 2023. 

Privi părul ei rar. Se ambiționa să se vopsească singură, deși acum căștile automate garantau trei luni garanție. Dar Vera se “făcea” ca pe vremuri, cu vopsea bio de urzică. 

“Mai are un pic și se vopsește fir cu fir. Și are fața asta rea și-n somn. Parcă mânâncă permanent lămâie.”, gândi Pricop. Îi șopti:

– Azi lucrez de-acasă, mi s-a descărcat bateria la mașină.

 Ea mârâi ceva și dădu din mână. Carnea flască a brațului ei fâlfâi în aer. Pricop se strâmbă și trecu în camera de lucru. Consemnul pentru Vera era clar: să nu-l deranjeze cât e lumina roșie aprinsă. Asta însemna că muncește. Pricop făcu cincizeci de sărituri, apoi flotările, alergă cinci minute  pe bandă. Ăsta era programul de trezire a libidoului, fără stimulente artificiale. 

Tipa din Caraibe, pe care trebuia s-o testeze, îl sună pe ceas, cu apel video: 

– Hello, Nurana sunt. Am treizeci de minute până la re-teleportare. Vreau neapărat postul ăsta, să știi.

Îi zâmbi cu niște dinți care luminară ecranul ceasului. Pricop era însă sătul de avansuri din astea pe față. 

–  Da, da, o să văd ce știi, zise el, rece. 

      “Meseria asta-mi trebuia acu douăjdă ani. Nu la pensie. Dar cât mai pot, nu refuz nimic. Hai că din Caraibe n-am avut pănă azi.“, gândi el.

O auzi pe Vera cum se pregătește să plece la piață. Doar de-acolo cumpăra roșii, știa pe cineva de la țară. Apăsă butonul de accept pentru teleportare. Nurana apăru imediat. Tăcută. Așa era protocolul: nicio vorbă, doar acțiune. Tipa purta o rochie albă de jerse care arăta clar că are țâțe supuse gravitației. Asta era condiția, totul trebuia să fie natural. Își undui șodurile de zeiță a fertilității și îngenunche în fața lui Pricop. Lui începu să-i bată inima în galop. Tare, și mai tare. Prea tare. 

“A fost prea multă cafea.” Fu ultimul lui gând. Oftă moale și se prăbuși pe marmura bine spălată de Vera.

                                                                    ***

Vera se întoarse din drum, uitase telefonul acasă. Nu mai putea plăti cash în piață. Se uită în jur. Doar ea și două femei de vârsta ei mai mergeau pe jos. Tramvaiele levitau deasupra liniilor magnetice. Oamenii erau înghițiți de noua gură de metrou ca de un leu hulpav. Privi: scria “Colentina” cu litere turcoaz clipocitoare. Zâmbi: “Ăsta a întârziat șapte secunde. Să vezi că-l dă afară pe vatman. I-o mai zice vatman?”

Intră în casă. Lumina verde era aprinsă deasupra camerei lui Pricop. Intră. Îl văzu întins pe jos. Îi privi trupul bine lucrat. Se aplecă, fără grabă. Prichi nu mai respira. Vera nu se sinchisi: “Prea ți-ai bătut joc de mine și ți-ai făcut de cap cu matracucile tale. Ai murit așa cum ai trăit!” 

Vera se duse, cu pași târșâiți, către robotul din colțul camerei. Robo era pregătit, ochii-i străluceau. Se auzeau zgomotele miilor de cadre pe care le filma pe secundă. Vera apăsă două butoane argintii.

– Ce treabă am azi, Vera? întrebă el.

– Azi nu facem curățenie, la dracu’ cu ea. Îți testez retractabila, Robo! zise Vera.

Vera își puse o perucă blondă și zise, cu ochi încețoșați:

– Întâi distracția. De Pricop mă ocup mai târziu.

  Își lăsă furoul pe-un umăr și se apropie cu pași languroși de Robo. De mult voia să-i încerce retractabila. O atinse ușor. O flamă scurtă lumină încăperea și Vera căzu fără suflare la pământ.

– Așa m-a programat domnul Prichi, să lichidez tot ce atentează la retractabila mea, spuse Robo, sacadat. 

Câteva clipe se auzi doar zgomotul filmării. Apoi, câteva aplauze răzlețe. Vera se ridică cu greu. Apăru și Pricop, încă acoperit de machiajul cadaveric. Robo bătu din palme și zgomotul metalic atrase atenția tuturor:

– Mulțumesc, hai, c-a ieșit bine. Primul film făcut de-un robot de România. Scenariul, muzica și regia, Robo! Mă simt ca tipul ăla, Sergiu Nicolaescu. Parcă văd că luăm premiul Gopo, clipi metalic Robo.