Cèline se afla deja de jumătate de oră la evenimentul organizat de Centrul Multicultural al Universității din Universității din Louvain. Cecilio Tieles, pe care inițial venise să-l vadă doar pentru că o amuzase omonimia numelor, reușise, în cele 30 de minute în care mângâiase pianul, să o ridice pe culmile extazului. În sală se răspândea un parfum intens de iasomie, de la buchetele diafane care ornau pianul și fiecare măsuță, pe care spectatorii își sprijineau obrazul cu melancolie, visând departe. Sunetele pianului lăsau ecou în inima poetică a lui Cèline, fiecare apăsare pe clape o durea dulce, ca un dor sfâșietor, de care nu vrei să te vindeci nicicum pentru că te leagă de cel iubit. Se gândea la el, la cel care îi umpluse sufletul de speranță și de flori de mai, pentru ca apoi să tragă cortina și să dispară după ea. Nu dorea să-și amintească ultimele lui cuvinte, prin care o izgonea definitiv de lângă el, simțise o apăsare puternică asupra inimii când făcuse efortul de a îndepărta amarul acelei amintiri. Două lacrimi i se scurgeau pe obrajii albi, de nimfă a apelor. Ondine, care o însoțea în acea seară, îi puse ușor mâna pe umăr. Știa prea bine de ce plânge prietena sa.

Pianistul cânta cu patimă, creând o atmosferă feerică în acea seară răcoroasă de mai, în acea sală care părea un salon regal, cu acei spectatori care nu păreau decât un decor în acel spectacol care se desprinsese de real, încropind iluzia unui vis … visul unei seri de mai. Cèline se desprinsese de mult din contextul real. Cu ochii închiși, lăcrimând din când în când, o ținea pe Ondine de mână, iar degetele sale tresăreau spasmodic din când în când, dezvăluind spaime onirice. Și-l imagina pe el, încercând să reconstituie acel dialog din prima lor seară de vară, petrecută în peisajul rural de la margine de Lac de Genval. În timp ce șuna se oglindea pe apa  lacului, accentuând misterul crepuscular, el îi povestea cât de mult îi place munca sa de fotograf nomad. În detalii precise, încerca să o transporte în toate locațiile pe care le vizitase și fotografiase. Făcea acest lucru fără a avea la dispoziție un album foto, căci retina lui era o peliculă vie. O lua ușor de mijloc, iar atingerea lui, își amintea și acum, o făcea să simtă vibrații tulburătoare. Îi șoptea că ea era muza lui, că în toate expedițiile sale, fusese inspirat de frumusețea sa incredibilă, pentru care se străduia să găsească un corespondent printre elementele naturii. Exagerând, credea ea, îi spunea că într-o zi va trebui să meargă pe lună, pentru că pe Pământ era convins că nicio formă de frumusețe nu i se putea apropia ca și comparație.

Fără a distinge limita, amintirea trecuse de cealaltă parte a orizontului, devenind vis. Ea îmbătrânise, el mai puțin, fiind mai tânăr ca ea. Se aflau în pragul anului 2040, iar el primise un nou proiect din partea ONG-ului care îi finanța proiectele. Trebuia să zboare pe lună și să fotografieze tot ceea ce ar putea atrage interesul potențialilor cumpărători de printuri 3D. Ea plângea, temându-se că plecarea lui ar putea fi ireversibilă. El încerca să o liniștească, spunându-i pe un ton glumeț: ”-Hai cu mine pe Lună ! Tu ești muza mea, nu mă poți priva de inspirație !” Ea îi răspundea cu încăpățânare: ”-Trebuie să-mi promiți că vei fi precaut acolo, printre cratere, pentru a te întoarce teafăr la mine. Și ține cont că îți va crește nasul dacă îți minți muza !” El încerca și mai aprig să o convingă să meargă cu el. Pe jumătate în glumă, pe jumătate serioasă, ea îi aruncă: ”-Și ce vrei să fac eu în spațiu ? Să colectez deșeuri spațiale pentru a curăța orbita Pământului ?” El îi răspundea cu seriozitate, fără a-și clinti convingerea că gândea rațional: ”-Vei face și acolo ceea ce faci și aici ! Vei picta!” Ei i se iluminaseră ochii și parcă într-o clipă i se demolaseră toate dubiile.  

Ca într-un film, visul rula repede către o altă scenă semnificativă. Acum se aflau amândoi pe Lună. Ea picta cratere și stele, iar el o fotografia pe ea, căci, chiar și acolo, în creștetul Universului, nu putea găsi o frumusețe mai adâncă decât cea din ochii ei. ”-Vei pierde proiectul, prostuțule!” îl atenționa ea, cu blândețe. ”-Ei nu au nevoie de fotografii cu o femeie banală, ci cu spectacolul Lunii!” El insista asupra perspectivei sale de artist original. ”-Vor primi spectacolul pe care îl doresc: o femeie incredibil de frumoasă, pictând pe Lună, cu o băscuță pe creștet, exprimând mai mult mister decât întreg Universul! Vor plăti bilete pentru a veni personal să-ți vadă expoziția. Dar până atunci, eu sunt primul tău admirator.”

Cèline fusese atinsă ușor de către Ondine, care o informa că recitalul de pian se sfârșise. Care recital ? Unde se afla ? În acea seară, ea înțelesese că nu există moment în viață când sufletul să-i fie desprins de trup, iar acolo unde sufletul său își va visa iubirea, trupul său îl va conduce ăn mod insesizabil … De aceea mâinile îi erau transpirate, tremurându-i ușor, lacrimile îi umezeau obrajii calzi, iar în ochii ei …. pe retina ochilor săi … Mihail o privea cu iubire, amintindu-i neîncetat: ”Tu ești muza mea !”

Gabi își strânge fularul mai tare în jurul gâtului. E o zi mult mai rece decât s-ar fi așteptat, chiar dacă e deja trecut de jumătatea lui septembrie. Simte cum presiunea din aer îi inundă gândurile. De aproape douăzeci de ani merge pe munte constant, în absolut orice condiții, pentru că asta-i cere meseria. De aproape douăzeci de ani, e obișnuit să poarte mai tot timpul bocanci grei, să se trezească la patru dimineața, ca la cinci și un sfert să fie deja pe traseu și să mănânce sandviciurile cu bucăți de șervețel pe care i le-a făcut Eliza. După toți acești douăzeci de ani, nu s-a obișnuit cu frigul. 

În mod normal, duminica și-ar fi petrecut-o în laboratorul facultății unde predă. Ar fi examinat probe pentru ultima lui lucrare sau ar fi corectat licențe. În mod normal, duminică nu s-ar fi aflat încă pe munte. Însă, de două săptămâni încoace lucrurile nu mai curg cum e normal. A fost suspendat pe durată nelimitată din funcția pe care o avea la facultate, datorită unei reclamații anonime de abuz sexual. În ultima perioadă, a văzut din ce în ce mai mulți colegi, prieteni buni de-ai lui, fiind acuzați și trimiși acasă. Majoritatea s-au întors și predau în continuare, fără probleme. Câțiva nu. Când a aflat hotărârea, a vrut să le arate poze cu soția și cu fetița lui. Cum ar putea un om care are o familie atât de frumoasă să abuzeze o studentă? Avocatul l-a sfătuit să rămână tăcut și să aștepte. Dacă într-adevăr n-a făcut nimic, se va întoarce imediat. 

Anastasia îl trase de mânecă, arătându-i un hrib pe care tocmai îl găsise. De la distanță, fetița lui nu pare decât un morman de haine groase din care se disting doi ochi albaștri și un nas roșu. De aproape, Gabi îi poate distinge aburul respirației și o urmă de zâmbet care iese de sub fular. Luă hribul în mână, îl curăță, dar găsi că interiorul e deja mâncat de viermi. Îl aruncă și îi spune căciulii cu ochi să mai caute. 

Se gândi că toate astea începuseră de fapt, în vara lui 2037, cam acum doi ani. Atunci s-a încercat o ordonanță de urgență prin care avortul să fie complet interzis în România. Guvernul s-a gândit să profite de faptul că oamenii încă își lingeau rănile după Marea Criză și și-a propus să de-a o serie de ordonanțe absurde. Oamenii au ieșit la protest în număr la fel de mare ca în 2018. Gabi a fost și el prezent. Ordonanța nu s-a mai pus în aplicare, în final. Avortul a rămas legal, dar lucrurile nu s-au oprit aici. Lumea a început să vorbească deschis despre abuzul sexual la locul de muncă, despre indiferența organelor de protecție față de violența domestică și despre lipsa legilor clare în acest sens. În doar doi ani, lucrurile s-au schimbat enorm, iar ușor, ușor, Gabi a început să simtă că nu mai ține pasul.

Eliza, însă, da. Eliza participa la orice protest, se implica la orice petiție, plângea la fiecare știre negativă și se bucura pentru orice reușită. Gabi nu a înțeles niciodată până la capăt îndârjirea ei. Și-a dat seama, totuși, că soția lui nu are nevoie ca el să înțeleagă, ci să o ia pe Anastasia de la grădiniță atunci când ea nu poate și să facă el mai des de mâncare. De atunci, Gabi s-a specializat în paste.

De ceva vreme, atenția s-a mutat pe mediul universitar, unde se cred a fi cele mai multe victime de abuz. Și uite că a căzut și el întâmplător într-o groapă în care n-ar fi crezut că va cădea vreodată. Iubește predatul. Iubește să meargă cu studenții în practică, să stea cu ei la cabană în vârful muntelui și să bea vișinată. Iubește să aibă discuții în contradictoriu cu un coleg legat de o anumită lucrare, să se enerveze, să-și fumeze țigara și să se întoarcă înapoi la discuție. Toate lucrurile astea îl fac pe Gabi cine este astăzi. Ce va face fără ele? Va fi un om fără contur? 

Un fâșâit de frunze îl trezi din visare. Anastasia avea toate buzunarele pline cu ciuperci. Toate comestibile, pentru că Gabi a știut să o învețe din timp ce să culeagă, așa cum a făcut și tatăl lui cu el. Când se apropie mai mult de ea, observă că Anastasia sortase un braț de frunze pe culori și mărimi. „Ca să dăm la căprioare”, vine și explicația ei. 

Gabi își dă atunci seama. Toate protestele, tot valul de controale, de suspendări, toate reclamațiile fondate sau nefondate au un sens. Datorită lor, Gabi o va trimite pe Anastasia la școală cu inima mult mai împăcată. Lumea va fi un loc mult mai sigur pentru căciulița lui cu ochi albaștri, iar pentru asta poate să rabde orice. 

O noua zi la orizont. Imi pun cafeaua-n ceasca si-i cer Alexei sa-mi porneasca televizorul pe stiri. E bine sa mai ai si cate o zi libera,chiar aveam nevoie,desi am cam fost impinsa de la spate. N-am mai avut liber de nu mai stiu cand. Ma misc anevoios, de parca as mai fi dormit vreo 3 ore, insa trebuie sa aflu daca l-au gasit sau nu, viitorul nostru depinde de asta. Nu zic nimic la televizor, ar fi fost prima stire pe lista. Sorb din cafea si privesc pe geam. Traficul e aglomerat, se vede chiar si de la etajul 25,unde locuiesc eu.In curand, pe la geamul meu o sa treaca primele masini zburatoare si sunt tare mandra de asta. Bine…daca vor gasi prototipul furat ieri de la sediul institutului unde lucrez.Nu inteleg de ce l-ar fura cineva, avand in vedere ca nu functioneaza decat cu amprenta mea digitala, insa sper sa il gaseasca repede. Lansarea oficiala e peste cateva zile. De aceea, azi am fost silita sa stau acasa, sa nu ma implic,ca sa imi pastrez fortele pentru lansare. Noi posibilitati de transport vor fi disponibile, iar eu trebuie sa ma asigur ca va functiona totul perfect. Desi vreau sa-mi alung din minte toate scenariile urate si sa ma bucur de putinul timp liber, tot imi vine in minte frica. Stiu ca toate fortele disponibile sunt in miscare si ca se va termina cu bine, dar tot am cateva indoieli. Doar vorbim de munca mea, in care am investit ani de cercetare si iata ca in 2039 am reusit sa fac posibil imposibilul. Stiu ca au mai fost incercari in trecut, dar nimeni n-a mers pana la capat. Si, iata, exact ce speram. Acum anunta ca vinovatul a fost prins si prototipul meu este in siguranta. Zambetul mi-a revenit pe buze! Verific telefonul si am 10 mesaje, ma anunta ca e totul in regula. Maine pot continua cu ultimele detalii si suntem gata! Ma intorc in pat si deschid cartea pe care am abandonat-o de ceva vreme si parca incep sa ma relaxez. Pana la urma, nu se prabuseste lumea fara mine o zi. A, si chiar am facut o cafea buna astazi!

Erau amândoi acoperiți de semiîntunericul scărilor. Ea plină de viață și cu aceeași speranță nemuritoare cu care îl obișnuise, el speriat de necunoscutul ce avea să devină propria lor viață. Înainte de a-și spune ceva, s-au privit câteva secunde. Ceapa călită, ardeii copți, peștele prăjit, șnițelele, ciorbele își scoteau mirosurile pe sub ușile apartamentelor, grăbindu-le discuția. 

– Îmi e teamă, Sabina. Nu știu dacă vom putea merge până la capăt. Am stat atâția ani închiși în orașul ăsta. Ne-am născut aici, am crescut aici, ne știe toată lumea. Mai e puțin și vom putea ieși pe plajă. Anul trecut te-ai simțit foarte bine pe malul Dunării, privind vasele de croazieră. Făceai cu mâna celor ieșiți pe punte.

– Ascultă-mă! Dacă nu facem asta acum nu o vom mai face niciodată. De trei ani, am visat să vedem lumea, să scriem articole de călătorie în cafenelele prin care au trecut marii scriitori ai lumii, să bem băuturile lor, să mâncăm ce mâncau ei, să ne scriem chiar cărțile la mesele pe care ei și-au ținut coatele. Gândește-te! În seara asta vei putea sta în fața Panteonului, vei putea atinge coloanele lui de peste două mii de ani, aduse tocmai din Egipt, ne vom putea plimba prin Piazza Navona, pe unde au trecut Jep Gambardella și femeia aia obsedată de propriul ei corp. Cum o chema? Orietta.

Cu trolerul prins între genunchi și cu mâinile așezate pe umerii lui, îi trase capul mai aproape și îl sărută pe frunte. Mirosul de ceapă ieșit de sub uși devenea tot mai greu de suportat. Probabil o arseseră. Cine știe?

– Dacă nu ne vor plăcea oamenii de acolo? Am văzut la televizor atâtea cazuri de violeță și de înșelăciuni. Crezi că noi amândoi vom putea trece neobservați prin mulțime? Îți mai aduci aminte că anul trecut lui Silviu i-au furat totul din cameră? Fusese atât de fericit când aunsese la Barcelona, iar a doua zi nu a mai găsit nimic.

– Și ce ar putea să ne fure, Marian? Cinci tricouri și trei perechi de pantaloni? Să le fure! Numai că modul nostru de viață de acum încolo va fi unul simplu, lipsit de investiții în haine, adidași, telefoane ultraperformante sau în tot felul de obiecte ornamentale pe care să le așezăm prin casă. Fii serios! Câți n-ar vrea să fie nomazi digitali. Toți clienții noștri lucrează din cafenele sau din bibliotecile mari ale lumii. Imaginează-ți că mâine, chiar mâine, o să scrii articolul Samanthei din Biblioteca Nazionale Centrale di Roma. O să fii înconjurat de cărți și de oameni cu același interese ca și noi.

Taxiul așepta în fața blocului. Era a doua oară când claxona, semn că șoferul își pierduse răbdarea. Ceapă arsă și pește. Frica de nou a lui Marian era una justificată. Părinții lui locuiseră în acelși oraș toată viața. Își făcuseră școala aici, ca și el, se angajaseră aici, ca și el, investiseră toți banii în apartamentul în care crescuse, apoi îi cumpăraseră și lui unul. Marian trebuia să își facă de acum o familie, nu să rătăcească prin lume ca un om fără rădăcini.

– A fost atât de simplu să îmi imaginez, Sabina. Puteam fi acum în Roma și mâine la Paris sau în Marea Britanie, în Lavenham, sătucul acela construit acum șapte sute ani, care s-a păstrat și astăzi așa cum a fost. De multe ori m-am văzut în fața casei care apare în prima parte din Harry Potter și Talismanele Morții, numai că realitatea mă înspăimântă și până la urmă ce fac cu apartamentul și cu ai mei. Au îmbătrânit, nu mai pot face totul ca în tinerețe.

– Și eu ce fac cu ai mei, Marian? Sunt în aceeași situație ca tine. Vrem să vedem lumea, asta nu înseamnă că ne abandonăm familia. De câte ori vor avea nevoie noi, vom fi aici. În plus frații noștri nu sunt plecați nicăieri, sunt tot în oraș, așa că nu rămân fără săprijin. Mai știi cum zicea Tyrion Lanister în Game of Thrones? Dacă ți-e frică, înseamnă că faci ceva cu adevărat important. Trebuie să ne fie frică, Marian, altfel cum am ști că suntem oameni. O să vezi că odată ajunși în Italia nu o să mai vezi lucrurile așa. Când o să îți apară în față copacii ăia care seamănă cu niște broccoli, o să te liniștești. Suntem amândoi și ne-am descurcat până acum. De ce crezi că Roma ar fi mai rea decât orașul nostru. Este mai bună, este mai mare, este mai frumoasă, mai vie. Haide! Să mergem!

Semiîntunericul dispăru atunci când Marian închise ochii și dădu din cap. Nefericirea lui era nefericirea lui Romano, din La Grande Bellezza. Se vedea singur vorbind unei săli de teatru fără niciun spectator. Nu avea cine să aplaude la final. Parfumul Sabinei dispăru cu pașii ei coborând scările. Mai rămăseseră mirosul de pește și un foșnet, care dispărură și ele, așa cum dispăru și claxonul taxiului care gonea spre aeroport.

Îi țiuiau urechile. Undeva între îmi pare rău, Nadia, dar… și restul discursului pe care i-l ținea șeful în birou, începu să nu mai audă. Vedea aievea cuvintele pe care șeful ei le scotea pe gură, le vedea plutind în aer, aurii și fluide, ca bulele de ulei în ciorbă. Dar nu le putea auzi. Inima i se expandase în piept, iar din cauza ei, începu să gâfâie. 

   — Te simți bine, Nadia? Vrei un pahar cu apă? 

   — Nu, nu, mulțumesc, bâigui ea. Continuați. 

   Câteva minute mai târziu, după ce semnă demisia și ieși din birou, se opri pentru ultima dată la locul de fumat unde obișnuise să-și petreacă pauzele din ultimii zece ani. Țigara avea un gust ciudat. Și mai ciudat i se părea că nu se mai afla nimeni prin preajmă, iar asta o întrista de-a dreptul. Colțul fumătorilor, ascuns după o cotitură a clădirii de birouri, obișnuia să fie mereu împânzit de chipuri, mai vesele sau mai triste, de regulă obosite, și de voci care-și împărtășeau unele altora nimicuri cotidiene. Acum era pustiu. Normal, calculatoarele nu fumează, se gândi Nadia, apoi își strivi țigara pe jumătate arsă cu un gest plin de vervă și porni spre parcare. 

   Conduse până acasă ca un șofer de taxi, cu nervi, înjurături și frâne bruște care-i făceau stomacul să se contracte dureros. Situația în care se găsea o revolta pur și simplu și cel mai mult o enervau oamenii care o denumeau, scurt și la obiect, ,,progres”. Progresul științific, progresul tehnologic, progresul omenirii, dar… Nadia nu putea vedea progresul, fiindcă ratele la bancă, la mașină, chiriași facturile îi blocau deschiderea orizontului. 

   Când intră în apartament, Suzi îi sări în brațe. Toată casa era înmuiată în zăpușeala coaptă a lunii iulie, iar dinspre baie venea un damf puternic din litieră. Oftând, Nadia își mângâie pisica persană, o ciufuli și își afundă nasul în blana ei, pe care-o păstra mai curată decât proprii pantofi. Preț de o clipă, gândul îi alunecă din nou spre marea ei problemă, și fu gata să înceapă să se întrebe ce avea să mănânce Suzi în următoarea perioadă, dacă șeful ei hotărâse să aleagă în locul ei un program de inteligență artificială. Dar nu se duse până într-acolo. O lăsă jos pe Suzi și îi puse un plic cu mâncare umedă în bolul de pe hol. 

   Chiar când se trântea pe canapea, o sună mama ei. 

   — Ce faci puiule? Ești liberă azi?

   Vocea blândă a femeii o irită. 

   — Oficial, sunt șomeră! răsuflă Nadia pe nări. Deci da, sunt liberă.

   — Aoleu, măi mamă! Dar ce s-a întâmplat? 

   — Nu știu să-ți explic, o repezi Nadia în continuare, dar aparent, cineva a constata că o aplicație de inteligență artificială poate scrie un articol de marketing în treizeci de minute, fără ca firma să-i plătească vreun ban pentru asta. Așa că, practic, tot ce am făcut până acum cu viața mea a fost degeaba. 

   — Măi mamă, nu mai zice așa, că mă superi, uite că mă ia din nou cu palpitații, of… Cum să fie degeaba? Lasă că găsești tu alt loc de muncă în altă parte, poate și mai bine plătit, că ai văzut ce te chinui cu toate cheltuielile și abia te ajungi de la o lună la alta… Nu trebuie să stai supărată, puiul meu, găsești tu ceva…

   Nadia își apucă între degete porțiunea de piele dintre sprâncene și strânse cu putere. Știa că mama ei n-avea să-i spună niciodată ce simțea cu adevărat, dar putea să-și dea seama din vocea ei că era cel mult speriată și cel puțin dezamăgită. În vara anului 2030, Nadia terminase facultatea și se angajase la firma de copywriting de unde ar fi putut băga mâna în foc că avea să iasă la pensie. Nu putea uita, însă, vorbele pe care tatăl ei i le adresase în ziua dinaintea celei în care depusese dosarul: Nadia, fată, gândește-te bine ce vrei să faci, să nu ne chinuim toți trei, că vezi bine, acum multe meserii sunt înlocuite de calculatoare. Oricât de departe ai visa tu, oricât de mult ți-ai dori să faci ceva, nu contează, firmele se bazează din ce în ce mai mult pe mașinării… Pe atunci, nu vrusese să asculte. Părinții făcuseră două credite mari ca să-i poată plăti facultatea și căminul, și munciseră mult ca să-i poată trimite până și amărâtele de pachete cu pateu vegetal și zacuscă de casă pe care, nu de puține ori, Nadia le arunca la gunoi, preferând să stea nemâncată decât să se facă de râs. 

   Acum, îi venea să plângă.

   — Lasă, mamă, că mă descurc eu, sunt fată mare, găsesc ceva de lucru, nu mor de foame, zise Nadia brusc, cu vocea tremurând în telefon.

   Amândouă știau că fata nu încerca s-o liniștească pe mama ei, ci mai degrabă pe sine însăși, dar niciuna nu mai spuse nimic. Suzi termină de mâncat și se urcă în poala stăpânei sale, unde se ghemui și începu să toarcă. 

   Nadia oftă. Știa că nu era singurul om din lume în situația aceea. Era convinsă că, după câteva zile în care-și va fi spus oful prietenilor și își va fi plâns amarul în dormitor, cu draperiile trase, mâncând înghețată, avea să gestioneze problema ca un adult, numai că, în clipa aceea, nu se simțea nici măcar ca un om. 

   Mintea i se agăță de gândul acela: un calculator poate face un om să se simtă de-a dreptul neom. Toată experiența mea, abilitățile mele, pasiunea mea, astea nu valorează nimic. Sunt doar o suită de cifre, iar asta se numește că omenirea avansează. Progres, progres, progres…

Unchiul meu, Hal, este foarte deștept și nu ratează nicio ocazie să-mi zică asta. Spune mereu că ești ceea ce mănânci. Tocmai am mâncat un hamburger și stau pe peluza din fața casei mugind cât mă țin plămânii de o oră.

— Muuuu! urlu, iar vecinul de peste drum închide fereastra trântind-o zgomotos.

Poate ar trebui să fiu mai discret. Mestec niște iarbă și mă gândesc la ce ar fi putut cauza asta. Soția mea spune că glutenul este modificat genetic de Monsanto și că asta te poate afecta grav, dar nu am auzit niciodată să provoace astfel de reacții. Unchiul meu spune că toate albinele mor și nimeni nu știe de ce, dar eu nu simt că aș muri. Mă simt doar ca un taur după ce am mâncat burgerul acela. Poate crabul spațial a fost de vină.

L-am găsit în seara precedentă lângă pârâu. Stăm prost cu banii, așa că nu sunt prea pretențios. Pot pregăti pe grătar fără probleme și câteva animale moarte pe drumul național, și nu văd nicio diferență între ceva care a murit pe marginea drumului și ceva care a murit lângă pârâu. Tot la cincisprezece minute de casă sunt ambele locuri. 

Carapacea sa părea strălucitoare atunci când l-am găsit, dar pe măsură ce l-am tras spre casă, a devenit maro ca poteca de praf. Când l-am pus pe grătar, jur că s-a transformat în roz ca pielea. Când l-am ridicat ca să-l întorc, avea deja formată o crustă perfectă deasupra sa. Pe măsură ce-l găteam, nu și-a mai schimbat culoarea precum un cameleon, așa că am presupus că totul a fost doar în imaginația mea. Dar soția a refuzat să-l mănânce pentru că a văzut lumini pe cer în noaptea precedentă, iar carnea avea un gust foarte ciudat. Așa că l-am numit crabul meu cosmic. 

Poate comanda escadrile de crabi menite să cucerească planete din Calea Lactee. A străpuns cu cleștii săi norii îmbrăcați în nemuritoarele lor pijamale pufoase. Poate că totuși nu ar fi trebuit să-l mănânc.

Iau o gură de iarbă și intru în casă. Bebelușul plânge, dar soția știe cum să-l calmeze. Eu, în schimb, devin frustrat pe măsură ce încerc toate tipurile de formule de lapte praf până când una îl liniștește.

Reflexia mea pare un pic verzuie. Probabil de la atâta iarbă cât am tot rumegat, dar nici nu mă simt prea bine. De când s-a născut copilul, mă simt atât de bătrân și obosit. Soția strigă peste plânsetele copilului.

— Avem nevoie de mai mult lapte praf. Dacă ai terminat de mugit, poți să mergi să cumperi?

Mugesc a aprobare. Dar, mai întâi, iau o felie de pizza cu pui și ceapă din frigider. Poate asta îmi va potoli stomacul.

Acum sunt un pui. Zbor peste pământ ca și cum aș fi una dintre acele păsări nebune din povestea lui Daphne du Maurier. Ceapa are și ea un efect asupra mea: picioarele par să fie rădăcini, împingându-se adânc în pământ. Apăs adânc, până la fund, pe pedala de accelerație în timp ce zbor spre supermarket.

Mă opresc la magazinul hipsteresc în loc să merg pînă la supermarket unde au mereu discounturi însemnate. Aici, sunt mai multe lucruri care îmi permit să-mi încerc noile superputeri abia descoperite “ești ceea ce mănânci”, chiar dacă sunt scumpe ca naiba. În plus, au mostre gratuite.

O doamnă îmi întinde o ceașcă de hârtie plină cu salată făcută din broccoli. Aproape imediat, simt cum fața mea se înverzește, iar partea de sus a capului se umple cu denivelări.

Având în continuare capacitatea de a zbura precum un pui, îmi flutur aripile către următoarea mostră gratuită.

Un adolescent îmi înmânează un fel de ghemotoc alb-rozaliu mototolit pe o scobitoare spunându-mi că este brânză de capră învelită în bacon. O mănânc dintr-o înghițitură.

— Meee!

Nasul meu începe să se lățească, asemenea nasului unui porc. Din cauza mâncării cu slăninuță. Brusc pot mirosi totul, iar cel mai puternic miros vine din spatele magazinului.

Mă îndrept într-acolo să văd ce mai pot mânca. Ce altceva pot deveni. Stomacul meu mormăie îngrozitor, probabil pentru că am devenit parțial o capră, iar caprele pot mânca orice. Îl zăresc, în fine, în secțiunea de pescărie. Acesta este ceea ce voi lua acasă și voi găti la grătar.

Doamna de la casă se uită cu teamă la mine în timp ce plătesc. Probabil crede că nu îmi permit să cumpăr asta, ceea ce este adevărat. Acum nu o să mai pot plăti chiria. Îmi doresc din nou să fiu inteligent ca unchiul meu. El face bani buni folosindu-și creierul acela rapid. Mă simt ca un prost când conștientizez că sunt doar un adult obosit, plin de responsabilități și nevoit să achite constant zeci de facturi curente și restante.

Odată ajuns acasă, îmi aud soția zicând ceva legat de laptele praf al bebelușului și de sosirea inopinată a unchiului Hal, dar nu mă pot concentra decât la chiorăitul sinistru al propriilor mațe. Merg direct la grătarul din curte, însoțit de captura mea: o bucată învelită în hârtie de la pescărie etichetată “friptură de rechin”.

— Arăți minunat!, îl aud pe Hal exclamând deodată. 

Habar n-am cum a ajuns lângă grătar.

—  Ai folosit vreo cremă pentru piele? Parcă ai fi cu 20 de ani mai tânăr! 

Mă privește cu ochi scrutători. Este puțin confuz. 

Râd în hohote, iar vocea mea sună aproape la fel de înaltă ca a unei soprane. 

— Doar mănânc sănătos, îi răspund făcându-i concomitent cu ochiul.

Îi fac semn să se apropie și îi arăt grătarul. Ochii mei sunt mari și ieșiți din orbite, ca și cum aș vedea Universul pentru prima dată. Îl observ cum transpiră, uitându-se în jurul nostru cu o oarecare nervozitate. Nasul îi tresare când simte mirosul cărnii ciudate de pe grătar. Gura îi formează o grimasă când se uită la pata roșie de pe pieptul meu. La dinții mei triunghiulari și pătați. La cuțitul din mâna mea.

A realizat că ceva nu este în regulă. Unchiul meu e foarte deștept. Mereu am vrut să fiu deștept.

Era ciudat ca lumea să funcționeze în forme contradictorii de organizare. Ultimele progrese științifice sau tehnologice fuseseră completate cu situații bătrânești și contexte tradiționale, gata consacrate. Dar asta se întâmplase mereu… Poate numai primii pași ai umanității, făcuți în zorii civilizației, să nu fi amestecat lucrurile în așa hal. Căci primele artefacte umane au fost inocente. O împletitură, o țoală, un cort.

Odată cu revoluțiile industriale, progresul fusese definit prin obiectele aruncate în lume. Gândite iscusit și făurite cu mâini harnice. Ele au smuls omul dintre animale. Și tot ele l-au transformat în ucigaș, atunci când bățul cu care dobora fructele din pom și cu care ținea sălbăticiunile la distanță a devenit armă. Problemele ecologice au fost generate de înșurubarea nefirească a acestor obiecte în rosturile lumii.

Întâmplarea de mai jos s-a petrecut în anul 2038. Anul ăsta părea tare îndepărtat la începutul mileniului trei, în epoca dezvoltării exponențiale a spațiului virtual și-a înfloririi inteligenței artificiale. Mai ales că aspectele vieții se schimbau, de la o zi la alta, într-o avalanșă a noilor tendințe. Acum, anul respectiv echivala doar cu prezentul, deci nu mai însemna nimic.

Vârful cunoașterii și abisul obscurantismului metafizic coexistau, ca într-un peisaj mirific unde munții străjuiesc întinderea mării. Sentiment accentuat și de schimbările privind destinația continentelor. Africa devenise containerul gunoiului global, iar Antarctida se preschimbase în teatrul de operațiuni militare ale țărilor care mai credeau în soluția războiului.

În biroul Inspectorului de Siguranță – o încăpere strâmtă , ca un bord complicat de avion -, printre butoanele lui colorate, manetele și ecranele sensibile, se mai găsea încă hârtie de scris, câteva pixuri, niște fotografii de familie, o pereche de șlapi și-un dulap acoperit cu furnir.

– Te rog, scrie: Declarație.

Omul din fața inspectorului era un tip cu membre lungi. Vorbea bolovănos. Îmbrăcase un costum maro hărtănit, cu vreo două numere mai mic. Încheieturile brațelor ciolănoase îi erau la vedere, la fel și gleznele groase, abia acoperite de ciorapii din lână. Când apucă pixul în mână, inspectorul era convins că-l va rupe în două. Totuși, colosul rotunji cu greutate cuvântul indicat, scoțând limba la fiecare unduire a literelor.

Cu două zile înainte, tipul ăsta își omorâse fratele. O crimă stranie, căci n-a fost comisă din ură sau din interese materiale. Imediat după ce s-a predat, vlăjganul i-a declarat Robotului Recuperator că nenorocirea asta se mai întâmplase cândva. Și că nu i s-a putut opune singur. “Știu bine că pedeapsa mea va fi prea mare ca s-o pot suferi.”

– Să-ți treci acolo și ocupația, adăugase inspectorul, sorbind din băutura care-i reechilibrase balanța nutritivă. Cafeaua fusese demult pusă la index…

Matahala adăugă Păsărar, cu același chin evident.

– Ce stol ai avut în grijă?

– Stolul 8, ăla din estul orașului.

– Păsări bionice?

– Nu, nu. Porumbei cu camere de supraveghere.

– Trece acum și meseria fratelui tău.

De câțiva ani, se aprobase decretul ca numele indivizilor să fie înlocuite de cifrele codului numeric personal. Fusese o alegere menită să niveleze diferențele false dintre oameni.Totuși, cu îndrăzneala celui ce nu mai avea nimic de pierdut sau de apărat, fiind oarecum împăcat cu extincția ce îl aștepta curând, namila așternu pe hârtie alte două cuvinte. Unul corect, reprezentând ocupația fratelui: agricultor. Celălalt, năvălind dintr-o lume deja blamată: Cain.

anewday #2040

Mă trezesc. Opresc alarma. Pipăi spaţiul de lângă mine. Gol, rece. Îmi aduc aminte
eticheta: Freewoman, single forever. Îmi introduc căştile wireless în ureche: ca de obicei
George Michael mă trezeşte înainte să ştii tu… (dacă nu ştii, deschide Google Meta). Mă pun
să mănânc un ou bio mare, cu aromă de ierburi. Alexa 10.0 mă avertizează imperturbabil că
este Ziua Economisirii. Deci doar ½ ou. Azi e data scadentă la rata împrumutului. Iată că
dispare şi apetitul. Mă uit pe lista de task-uri şi casc. Fac nişte exerciţii rapide pe scaun. Îmi
troznesc degetele ca un mare maestru şi încep să tastez.
Până la prânz nu fac nimic spectaculos, doar ascult lamentările puerile ale juniorilor.
Sarcinile de lucru ce-mi sunt atribuite se acumulează însă. Închid chatul intern şi mă pun în
pauza de masă. Iau un nurofen, mănânc o salată de crudităţi. Mama mă sună să-mi spună că i-
au murit puii de găină. Mâncaţi de o vulpe. (Ma, nu ai văzut bine, vulpile sunt o specie
dispărută. Pentru că nu s-au adaptat. Da, da, sunt insensibilă. Ţi-am zis să creşti pui virtuali,
nu mor niciodată!) Mai iau un nurofen.
Deschid un Excel, lucrez ceva în el. 2-3 ore? Nu ştiu. Mă duc la toaletă. Mă spăl pe
mâini. Sânge? Da, îmi picură din nas. Mă întind pe canapea. Ratez un call important cu un
supervizor. S-a dus şi bonusul de performanţă pe luna asta (îmi mârâie el într-un mesaj
înregistrat). Eh, o să supravieţuiesc cumva (probabil câteva minute în cabina de BDSM o să
îmi umple portofelul virtual). După o oră, mă ridic şi îmi cer scuze undeva, unui superior.
Îmi iau restul zilei liber. Mi-aş cumpăra ceva drăguţ, tot sunt în perioada asta lichidări.
La Super Mall! (Notă: Să nu uit de o manichiură stilată). Pe seară mă întorc frântă. Mănânc
un măr (roşu, ca inima ta*). Fac un duş şi mă bag în pat. Mă strâng singură în braţe.

#sunttanarasifrumoasaetotceconteaza